O noapte la Paris – povesti cu final neasteptat

18 May of 2016

O noapte la Paris – povesti cu final neasteptat – Ina l-a luat de mână și Rodolfo 
a dus-o cu el într-o operă tragică – din anul 1896…

Ina își dorise dintotdeauna să ajungă la Paris, să privească, așa cum făcea acum, cupolele dantelate ale catedralei NotreDame oglindindu-se în apele Senei. Era anotimpul perfect pentru orașul perfect: primăvara cuprinsese tot aerul, pe care acum ea îl trăgea în piept îmbătată de bucurie. Era deja în oraș de câteva zile, dar până acum nu văzuse prea mult din Paris, era prima ei seară liberă. Cutreierase deci fermecată străduțele artiștilor din Cartierul Latin și acum hălăduia pe malul Senei cu marea catedrală în dreapta și cu reședințele neoclasice ale secolului XIX în stânga. Fantazase o clipă despre cum ar fi fost să locuiască acolo… Scump, a venit răspunsul din partea rațiunii, dar Ina a redus imediat la tăcere acest glas de care nu avea deloc chef acum.

Zâmbi și dădu să treacă mai departe. Din direcția opusă venea un bărbat: sacou ponosit, prea subțire pentru vremea de aprilie, bucle în neorânduială pe frunte. Când trecură unul pe lângă altul, el ridică privirea. Ina se ori fără voia ei, străbătută de flama ochilor negri. El aproape trecuse, ea s-a întors, s-a întors și el și au rămas pironiți față în față. „Credeam…“, au spus amândoi într-un glas, după care au izbucnit în râs.  „Totuși, cred că nu ne cunoaștem“, a continuat Ina. Se uitau unul la altul nehotărâți. „Putem face cunoștință la un pahar cu vin“, a spus el. „Am putea!“, a zis și ea, și a continuat: „Sunt pe aici câteva bistrouri drăguțe.“

„Bistrou? Nu, e pentru turiști, mult prea scump. Am o sticlă de vin roșu bun în mansarda mea. Chiar aici“, a spus el arătând spre una dintre clădirile de secol XIX pe care tocmai le admirase Ina. Era uimită: adică tipul locuiește într‑unul dintre cele mai privilegiate cartiere din lume, unde chiria este enormă, și consideră că un bistrou este prea scump? Nu-i rămase să creadă decât că era un tip care nu pierde vremea și merge direct la țintă. Totuși, se auzi pe sine însăși răspunzând: „Sigur, cu plăcere.“

Traversând strada, se treziră ținându‑se de mâ-nă. O conduse în holul casei, mult mai puțin atrăgătoare pe dinăuntru. Urcară scările și, pe măsură ce treceau de etajele de jos, pereții deveneau din ce în ce mai coșcoviți și mai murdari. În cele din urmă ajunseră în fața unei uși de lemn, ușor căzută într-o parte. El o deschise și exclamă: „Bun venit în palatul meu!“ Intrară în mansardă. Pe alocuri tavanul era găurit, iar geamul spart. Mobilierul se rezuma la o masă, două scaune, două paturi. De un perete se sprijineau niște tablouri, întoarse cu spatele. „E frig aici“, se zgribuli Ina. El îi luă mâinile într-ale sale, frecându-le ușor ca să le încălzească. „Am ars astă-iarnă cam tot ce se putea arde. Împart acest palat fără seamăn cu prietenul meu Marcello, artist, italian ca și mine. Când nu e pe la vreo iubită, obișnuiește să picteze. Și-a jertfit câteva pânze de in pentru puțină căldură; eu mi-am jertfit poeziile.“

O trase pe Ina lângă el și începu să o sărute blând. Ea se desprinse: „Scrii poezii?“ „Nu erau cine știe ce, meritau focul“, zâmbi el. „Acum am început un roman, povestesc o istorie adevărată.“

Ina se duse la fereastră. Sub ei era orașul, dar nimic nu mai strălucea. Notre-Dame nu mai era decât o umbră uriașă pe cerul negru. Pe chei trecea oare o trăsură? Parcă asta zărea în lumina felinarelor.

Necunoscutul veni în spatele ei, acoperindu-i gâtul cu sărutări. Un fulger îi săgetă pântecele și Ina aproape se forță să continue conversația: „Ce istorie?“, întrebă ea. El întoarse unul dintre tablouri – portretul unei tinere. Inei i se tăie respirația: fata din portret îi semăna leit. „A locuit în mansarda de alături. Era croitoreasă.“ Zâmbi trist: „Ne-am iubit într-o iarnă. Apoi ne-am despărțit. A…“ „A murit de tuberculoză“, continuă Ina luându-i vorba din gură. „De unde știi tu asta?“ Ea clătină din cap. Italianul era nespus de frumos, dar nu era în toate mințile. Îi povestea „La Bohème“, opera ei preferată. Îi mângâie buclele de pe frunte: „Sărmane Rodolfo. Așa te cheamă, nu?“ El o privea înmărmurit: „Mimi, te-ai întors la mine?“, murmură el. „Numai pentru o noapte“, spuse Ina. Privirea lui tristă și sălbatică o înnebunea; îl trase spre pat și-și sfâșie rochia. Se culcă întinse pe pat, în timp ce el stătea pe marginea patului și o privea.

Gemu când el o atinse.  „Stai“, șopti ea cu ultimele forțe, voia să-i spună ceva înainte ca atingerea lui să-i pulverizeze și ultimele urme de rațiune. „Când termini romanul, trimite-l unui compozitor din Milano. Îl cheamă Giacomo Puccini.“ El zâmbi și o sărută îndelung…

 

 

 

 

Articol exclusiv online
Text: echipa Ioana
Sursa foto: pixabay.com/

Comments

comments

Previous:

10 lucruri pe care un barbat nu vrea sa le auda de la o femeie

Next:

Cum stii ca vrea sa se insoare cu tine

You may also like

Post a new comment