O grămadă de mici Einsteini

08 May of 2013

© Dmitry Knorre / Fotolia

© Dmitry Knorre / Fotolia

Matei a învățat să-și scrie singur numele pe la cinci ani.  De‑atunci mama lui este ferm convinsă că fiul ei este supradotat. De aceea îl duce de trei ori pe săptămână la diverse cursuri, ca nu cumva să se piardă pe drum acest  potențial. La frageda vârstă de numai patru anișori, Alessia Sofia Maria a beneficiat de prima ei lecție de pian și, în paralel, a  învățat și limba chineză. Între timp a împlinit șase ani, iar părinții cochetează cu ideea de a o da și la cursuri de limba rusă. Luiza cântă la flaut, face engleză și în weekend merge la ateliere de pictură și artă creativă – tot șase ani are și ea. „Operele de artă“ pe care le produce acolo decorează cu mândrie casa părinților și pe cea a bunicilor. Toată lumea e mândră de Luiza.

În ziua de azi, copiii au ajuns să oglindească statutul familiei. „Arată-mi câte știe să facă piticul tău, ca să-ți spun cât de bună ești ca mamă“, ar putea fi mottoul zilelor noastre. Și cu cât e mai grozav copilul, cu atât sunt mai implicați părinții. Motiv pentru care unele mame din cercul meu de prietene a­proa­pe că nu mai au timp deloc. Fac pe șoferii  spre și de la diverse cursuri, așteaptă în vestiare îmbâcsite și plănuiesc strategic orarul și viața progeniturilor lor supradotate. Să iasă ele vreodată spontan la o cafea – cum ar putea una ca asta? Anastasia are oră de balet, după care meditații la matematică, iar Darius, fratele ei, merge la atelierul de aeromodelaj și tot în cadrul aceleiași școli învață judo și bune maniere – iar mami are grijă să se și poată ajunge la toate aceste cursuri: dus copilul nr. 1 încolo, între timp adus copilul nr. 2 încoace, repede cumpărături cât sunt ambii copii ocupați, seara lecții. În plus, în afara activităților extrașcolare, se mai adaugă și vizitele la logoped, homeopat, religie & co.

Cum se numește asta? Stres! Stres pentru toată lumea. Dar mai ales pentru cei mici. De ce ne chinuim oare copiii în felul acesta? Eu, una, sincer, aș ceda nervos în fața unui orar atât de plin; de fapt, mulți dintre copii sunt – judecând după comportamentul lor – și ei în pragul unei astfel de căderi nervoase. Vă mai amintiți cum era pe vremea noastră? Mergeam o dată pe săptămână la handbal (cu bicicleta), în rest, după ce veneam de la școală, ne făceam repede temele ca să ieșim la joacă (în spatele blocului sau pe stradă). Băteam mingea, săream coarda, elastic sau ne jucam de-a v-ați ascunselea. Împreună cu toți ceilalți copii din bloc sau de pe stradă. Aveam timp, mult timp. Timp de joacă, de descărcat energia, timp de copilărit.

Da, sigur, din păcate eu nu am învățat chi­­ne­zește. Și nici să cânt la flaut nu am habar. Dar uite că am crescut și fără atâtea medi­tații și cursuri. Și mai presus de toate,
îmi aduc întotdeauna cu plăcere aminte de co­pilărie, pentru că m-am distrat, m-am jucat și am copilărit așa cum se cuvine. Câteodată mai puțin înseamnă mai mult…
Ioana



Comments

comments

Previous:

Eu & storcătorul: relație eșuată

Next:

Îngrozitorul sezon de bikini

You may also like

Post a new comment