Diva cu glas de privighetoare

07 January of 2010

Doina Scripcaru, o voce născută pentru a interpreta celebre arii de operetă, semnate Johann Strauss sau Franz Lehar.

Foto: TGV Media, arhiva personală Doina Scripcaru

Frumoasă și plină de feminitate, cu o voce seducătoare și un joc de scenă încântător, Doina Scripcaru a cucerit inimile numeroșilor spectatori ai operetei.

Când a avut loc primul contact cu muzica?
Ar fi multe de povestit. Deoarece nu orice persoană are harul de a face muzică și de a con­tinua în ace­lași timp în acest domeniu.Con­sider că am moș­­tenit talentul de la tatăl meu, care, deși nu a făcut carieră, era înzestrat cu calități vocale de excepție. Era un bariton foarte bun. Am început, în ciuda dorinței pă­rin­ților, de mică, înainte de a începe clasa I și, insistând în dorința de a face muzică, am fost dată la școala de mu­zică, studiind instrument, așa cum se obiș­nu­iește.

Ce fel de instrument?
Flaut. Canto se face doar din clasa a IX‑a. Am lucrat de‑a lungul timpului cu perso­na­lități importante în acest domeniu, precum Emilia Petrescu sau Mag­­da Ianculescu.

La Operetă din ce an cântați?
Din 1997. Am fost și la Operă, dar m‑a atras acest gen complet al Ope­­­retei, unde trebuie să fii în același timp un foarte bun actor, dansator și solist. Un gen desă­vârșit, în care te poți exprima în adevăratul sens al cu­vântului.

Muzica ușoară v‑a atras?
O perioadă am predat muzică ușoa­ră la Școala Populară de Artă, iar pe anumiți elevi chiar am reușit să îi influențez să studieze canto clasic, o tehnică muzicală care presupune, totuși, un studiu mai aprofundat.

Există un public fidel operetei?
Într‑adevăr, deși s‑au împuținat spec­tacolele, lumea continuă să vină în număr mare. Au mai rămas doar trei spectacole de operetă clasică: „Voievodul Țiganilor“, „Contesa Maritza“ și „Văduva veselă“. Când am ajuns eu aici, erau 20 de spectacole în program.

Care este motivul acestor reduceri drastice?
Probabil că sunteți la curent cu faptul că teatrul nostru a suferit un incendiu. Mai mult nu aș vrea să comentez despre deciziile care s‑au luat la scurt timp după cele întâmplate, dar e păcat că, totuși, piesele nu se reiau. Poate în viitor cineva va lua o decizie în acest sens.

Care este spectacolul cel mai apropiat de suflet?
Le iubesc pe toate. În fiecare spectacol se desfășoară o poveste de dragoste. Indiferent dacă joc o țigancă, o prințesă, o regină sau o cerșetoare, fiecare rol are povestea sa și încerc să mă transpun, pentru a evidenția în fața publicului scopul meu pe scenă.

Există un partener de scenă ideal?
Toți îmi sunt dragi, dar cel alături de care 13 ani am jucat în premiere este Alfredo Pascu. Ziarele au scris că am putea fi cuplul care să le urmeze Cleopatrei Melidoneanu și lui Dorin Teodorescu.

Ați participat la spectacole în afara țării?
Colegii mei mai merg. Eu, fiind primadona teatrului (rolul principal), nu prea pot să merg. În general, nu au loc spectacole complete, ci frag­­men­te, arii din operetă, deoarece e greu să transporți dintr‑un loc în altul costume, decoruri, o operetă întreagă. Ul­timul turneu l‑am avut în Egipt, la Cairo, spectacol cu arii și duete de operetă.

Tineretul este receptiv??
Tineretul este, în general, foarte interesat în a urmări spectacole de operetă, deoarece se poate regăsi în aceste povești de dragoste. Este imposibil, ca spectator, să nu te regăsești într‑un anumit moment al piesei de operetă. Dicția și jocul de scenă al fiecărui solist aduc și ele un plus de accesibilitate operetei, comparativ cu opera, care nu beneficiază de prezența unor pasaje de text. Opereta nu este un gen desuet. Este clasic și foarte apreciat, deși insuficient mediatizat.

Există sponsori în acest domeniu?
Am înțeles că sunt făcute destul de multe sponsorizări. Arta trebuie totuși ajutată, nu?

Câteva întâmplări inedite
…din viață

În cariera mea, am avut de‑a face cu diverse situații, caractere, unele picante, altele mai puțin. La una dintre re­pre­zentațiile piesei „Vă­du­­va veselă“, am fost obli­gată să port o „cizmă ghipsată“, dar în același timp să și dansez grațios, fără ca publicul să observe. Cu toate că partenerul nu m‑a ajutat, impresia generală a fost aceea a unui dans grațios. Când, în culise, le‑am arătat colegilor ghipsul, regizorul mi‑a propus să‑l introducem drept accesoriu pentru următoarele re­prezentații. Cu altă ocazie, de data aceasta tristă, la o reprezentație cu „Țara Surâsului“ (care începe într‑o notă de veselie și se termină într‑una tristă), după un deces în familie, am transmis aceeași stare de tristețe, pe care o aveam și eu, iar la sfârșitul spectacolului am observat că spectatorii din primele rânduri plângeau.
Un artist încearcă să se dedubleze și să‑și potențeze stările sufletești, dar când și realitatea îl ajută, efectul este maxim. Am lucrat foarte bine cu regizorii străini, dar și români de‑a lungul carierei mele.

Momente deosebite – Un moment tragi‑comic:
la o repetiție generală, am bulversat momentul culminant al piesei în clipa în care, invocând divinitatea și ridicând privirea și brațele spre cer, nu am mai putut rosti replica și am rămas în această poziție, repetiția trebuind să fie oprită. Ce se întâmplase? Fiul meu, care venea de fiecare dată după terminarea cursurilor clasei I la teatru, așe­zându‑se în primul rând, era de data aceasta în cel mai înalt punct deasupra scenei, de unde manevra cu nonșa­lanță un reflector, schim­bându‑i culorile. Toți colegii, in­clusiv regizorul, l‑au rugat timp de jumătate de oră să coboare. Cele mai dramatice momente au fost cele trăite în timpul repe­tiției la „Voievodul Ți­ga­nilor“ cu regretatul Dorin Teodorescu, cu puțin timp înainte de tre­cerea sa în ne­ființă.
Nu degeaba se spune despre viața unui artist – dimineața vesel, seara trist.

Interviu de Cristian Niculescu



Comments

comments

Previous:

Aranjate și gătite cât mai rapid finite

Next:

10 colegi de birou – cum să ne purtăm cu ei

You may also like

Post a new comment