Despre cuvintele potrivite și consolare

26 May of 2014

laura

Mă gândeam că învăţăm atât de multe lucruri trecând prin viaţă, fie la şcoală, la cursuri, fie la serviciu, dar nu învăţăm niciodată cum să vorbim cu alţii în situaţii delicate. Nu ştim să consolăm un om bolnav sau suferind, oscilând între „n-are nevoie de noi acum“ şi „nu ştiu ce să spun“. Ajungem să izolăm oamenii care suferă, de parcă ar fi ciumaţi, doar pentru că nu ştim ce să spunem. Şi, într-adevăr, ce-i spui unui om care a pierdut pe cineva drag, care trece printr-o boală grea, care se luptă cu boala copilului, a soţului, a soţiei, a mamei, a tatălui? M-am gândit deseori la asta şi m-am străduit, măcar discret, să le comunic acelor oameni că sunt aici dacă au nevoie. Nu ştiu dacă am reuşit mereu. De cele mai multe ori probabil că nu.

Îmi amintesc un moment din copilărie care m-a marcat. Nu ştiu ce vârstă aveam când unei prietene i-a murit tatăl. Mama îi ajuta familia cu gătitul pentru pomană şi m-a trimis până la ei după o oală sau o tavă, nu mai reţin exact. Până atunci nu fusesem la prietena mea să îi transmit condoleanţe sau să fiu alături de ea în vreun fel. Nu ştiam cum să mă comport în asemenea situaţii, iar adulţii erau prea prinşi cu treburi ca să se gândească şi la noi, copiii, şi la reacţiile noastre. Am intrat la ea în casă şi m-a întrebat dacă nu vreau să aprind o lumânare (pe atunci încă se mai făcea priveghiul în casă). Am lăsat capul în jos şi am cerut tava după care venisem. N-am ştiu ce să îi spun, pur şi simplu, eram complet blocată. Nu am reuşit să mă detaşez de mine şi să mă gândesc la ea. Nu am aprins lumânarea şi am plecat cu tava respectivă. E un gest, sau mai degrabă absenţa unui gest, pe care îl regret şi acum, deşi au trecut peste douăzeci de ani de atunci.

Dar și mai tare m-a lovit ideea asta recent, când am fost la un târg organizat pentru a sprijini o femeie bolnavă de cancer. Era şi ea acolo. M-am oprit şi la taraba ei. Îmi venea s-o iau de mână, s-o întreb ce mai face, cum mai rezistă, dacă simte nevoia să vorbească cu cineva. N-am putut. Efectiv, mi s-au oprit cuvintele în gât. Am zâmbit şi am plecat şi m-am simţit ca ultimul om.

Mi se pare de cele mai multe ori că, şi dacă reuşim să îi spunem ceva acelui om, îi spunem ceva complet subiectiv, ceva care ne defineşte pe noi. „Aşa a vrut Dumnezeu“ (pentru că noi suntem credincioşi), „O să fie bine“ (pentru că noi sperăm să fie bine), „Sunt alături de tine“, „Îmi pare rău“, „Mă gândesc la tine…“. Oare cum spunem ceva care să se raporteze la cealaltă persoană, există ceva care să poată transmite cu adevărat ceea ce simţim şi care să-l ajute cât de cât pe celălalt? Ştiu că, atunci când un om suferă, ceea ce simţim noi e cel mai puţin important, dar totuşi, cum facem să îi arătăm celuilalt că chiar ne pasă şi nu rostim vorbe goale?

Laura Frunză

Dacă îți place să scrii, atunci trimite și tu o poveste pe adresa de e-mail [email protected] Cele mai bune texte vor fi publicate în revistă și pe site.

 



Comments

comments

Previous:

Invitație la o cină perfectă

Next:

Cum îți alegi o pălărie?

You may also like

Post a new comment