Bonă sau pericol?

12 December of 2012

Credit foto: Larisa Lofitskaya, 2012/Shutterstock.com Mi-am dorit foarte mult copii. La nici 3 luni după căsătorie, i-am spus so­țu­lui meu că vreau să încercăm să facem un copil. Aveam deja 30 de ani și mă gândeam că, dacă nu reușesc să rămân însărcinată și va fi nevoie de ceva tratamente, să am sau să avem timp să le facem ca să dau naștere copilului mult dorit. Norocul a fost de partea noastră, așa că după 4 luni eram deja însărcinată. Deși grea, marcată de grețuri și de oboseală, sarcina a fost o perioadă frumoasă din viața mea, pentru că era calea ce mă ducea spre împlinirea visului celui mai frumos: să-mi țin copilul în brațe.
Ne-am bucurat și eu, și soțul de fiecare clipă trăită alături de Bogdan, băiețelul nostru, care, între timp, a făcut 2 ani. Așadar, a trebuit să-mi reiau serviciul și să căutăm o bonă pentru micuț, întrucât și mama mea, și mama soțului sunt la sute de km distanță. Ne-am decis să mergem pe mâna unei colege de serviciu, care ne-a recomandat-o călduros pe dna Ileana.

Părea o doamnă curată, drăguță, crescuse 3 copii personali și mai fusese bonă la alți 2 copii, deci am plecat liniștită la serviciu. Toate bune și frumoase vreo lună de zile, copilului părea că-i merge bine. Numai că, mai apoi, am observat că, de câte ori îl mustram, Bogdan își acoperea urechile și se ducea imediat la colț. Am fost șocată, am crezut că a văzut asta la desenele animate. Am încercat să-l descos, el abia legând câteva cuvinte la 2 ani, n-am reușit să scot mare lucru de la el. M-am uitat  împreună cu el la desenele animate, n-am văzut astfel de gesturi și de situații. În plus, când făcea pe el, era de-a dreptul terorizat. Am vorbit cu soțul meu și, priceput fiind la tehnică, a montat o cameră de supraveghere disimulată într-un ursuleț, pentru a vedea exact ce se întâmplă.

Și iată că după numai o săptămână,  aveam dovada. Stăteam și eu, și soțul meu nemișcați pe canapea, încremeniți de spaimă, de șoc: în loc să se ocupe de Bogdan, activitate pentru care era plătită cu nu mai puțin de 1.000 de lei, doamna aceea drăguță mai toată ziua stătea la televizor sau la telefon, se răstea la copil, nu-i acorda nicio atenție. Nu vreți să știți ce cuvinte îi adresa bietului copil când acesta făcea pipi sau caca în scutec, iar marea doamnă trebuia să-l schimbe. Și cu ce gesturi agresive făcea asta… Pur și simplu m-au podidit lacrimile, în timp ce soțul meu își încleșta pumnii!
A doua zi, când a venit distinsa doamnă, i-am arătat filmulețul și i-am zis să fie mulțu­mită că nu o dăm pe mâna poliției. Mă întreb și acum dacă am procedat bine.“

Laura, București



Comments

comments

Premiile „Drepturile Copilului” 2012

Previous:

Premiile „Drepturile Copilului” 2012

Next:

„Iubito, am o surpriza pentru tine!“

You may also like

Post a new comment