MARIUS MANOLE: „Teatrul se face cu bucurie!“

04 March of 2015

Fiecare interviu e, cu siguranţă, mai mult decât o simplă întâlnire. Fără îndoială, când omul are ce spune, dialogul devine o lecţie. Care este lecția lui Marius Manole? Să te bucuri! Să fii tu însuți și să nu rămâi agățat de cariera ta, fie ea și una de succes.

Am stat de vorbă cu unul dintre cei mai prolifici și iubiți actori români despre copilărie, prietenie, joc, dans, în foaierul primitor al teatrului Metropolis din București, spațiu încărcat de suflu artistic și de emoție nedisimulată. Și, deși Marius „se lăuda“ că nu este un fan al interviurilor, nici nu știu cum a trecut timpul.

Cum se descurcă un ieșean nostalgic în vacarmul viații din București?

Primii doi ani au fost mai grei, fiindcă nu puteam înțelege că oamenii pot trăi singuri. Dar uite că se poate. După șapte ani am învățat și asta. Ori accepți compromisul ăsta, ori te întorci la tine în orășel și stai cu prietenii, cu părinții. În București îți faci doi, trei prieteni cu care abia apuci să te vezi, o dată pe lună. Doar dacă lucrezi în același domeniu, îi vezi un pic mai des. Ăsta a fost primul lucru care m-a deranjat. Apoi, am înțeles că asta e lecția: să trăiești singur.

Ai vocația prieteniei?

Nu, nu neapărat. Am prieteni numărați pe degetele de la o mână. Nu sunt adeptul prieteniilor de stat la cafea și de povestit. Prietenia înseamnă pentru mine altceva: când ai nevoie și dai un telefon și cineva vine la tine la orice oră; prietenia nu înseamnă bârfă la telefon, pierdut vremea prin magazine, ci înseamnă ajutor, înțelegere. Dacă ai o problemă, e un umăr pe care un om să poată plange, e sprijinul, o ureche care te ascultă, mai mult tăcere. Prietenia înseamnă mai mult tăcere decât vorbe.

Sunt femeile prieteni mai buni decât bărbații?

Întamplător, am prieteni buni și din categatoria femeilor, și din categoria bărbaților. Ca orice bărbat, cauți în prietenia cu femeie o mamă care să te țină de mână. Te gândești că femeile sunt mai docile, mai ascultatoare, mai mămoase, mai darnice, îți acordă mai mult timp. Cu femeile nu poți să stai la băut ca să uiți de unde ai plecat, adică să uiți subiectul. Cu bărbații, însă, poți sta la o bere și să uiți de probleme. Ambele categorii de prieteni sunt folositoare.

Ai un blog. Mai scrii?

Foarte puțin. O să spun că nu prea am ce să zic și mă gândesc dacă am atâtea lucruri de împărtășit. Îmi amintesc acum de o realizatoare tv care m-a sunat să mă invite într-o emisiune și care m-a întrebat daca am atâtea lucruri de spus despre mine, în 40 de minute, încât o țară întreagă să mă poată asculta. Și eu mi-am dat seama că nu, n-am! Când scriu, mă gândesc dacă am voie să împărtășesc lucrurile astea cu alții, că poate nimeni nu are nevoie de ele. E o teamă, e o frică de penibil. Și mai ales că, fiind într-o perioadă în care citesc, am descoperit că se scrie atât de bine, atât de inspirat, am descoperit în perioada contemporană scriitori de-a dreptul fabuloși, încât mi-e jenă să mai pun ceva pe hârtie. Mi-ș dori să fiu liber un an de zile să citesc, fiindcă atunci când intri într-o librărie nici nu știi de unde să începi, de unde să iei mai repede o carte și să o deschizi.

Ai citit dintotdeauna?

Nu. Am avut norocul să mă întâlnesc cu Lia Bugnar, care e dramaturg și care citește mult și are o bucurie enormă de a citi. Până acum, nu înțelegeam cum e să stai 2-3 zile, închis în casă și să citești, să te fascineze o carte și, cu toate astea, să nu fii deprimat, să nu rămâi fără idei. Din contră, să fii plin de energie. E un sentiment tare frumos să dai ultima filă, să închizi cartea și să o pui la loc.

Asculți și muzică atunci când citești?

Nu. Nu pot. Am încercat. Am crezut că ascultând muzică clasică e mai ușor să citesc, dar nu, îmi trebuie liniște. Citind, vin gândurile și îmi trebuie liniște.

Faci multe roluri, ai creat multe personaje. Cum le construiești? E ușor, e greu?

Fiindcă ești mereu alt om în fiecare zi, acolo, pe scenă. Sincer, nu știu, habar n-am, chiar nu știu cum se construiește un personaj, nu știu cum se face un personaj. Unele se fac ușor, altele se fac singure, altele au nevoie de luni de zile de incubație, altele au nevoie de frământari suplimentare, altele nu au nevoie de nicio frământare, altele vin spre mine, pur și simplu.

De exemplu, în “Spitalul comunal”, joc un personaj în care am regăsit, habar-n-am cum, pe bunicul meu, dar și pe bunica. Felul lor de sta încotoșmănați, chiar dacă afară erau 30 de grade cu plus – tot timpul sufereau de frig, sau de câte o boală -, faptul că nu auzeau decât ceea ce voiau, un fel meticulos de a face lucrurile. Nu m-am gândit că un pulovăraș, un fes și un fular și amintirile astea vor construi un personaj.

Ai făcut actorie din copilărie. Care este relația ta cu notorietatea, care nu este ușoară și nici comodă?

Am avut perioade în care habar n-aveam cum să vorbesc despre mine și nici nu mă interesează interviurile, pe care le dau în mod aleatoriu. Sunt oameni care sună și vor un interviu, dar îi refuz; sunt alții pe care îi accept și nu știu de ce. Nu am chef și gata!

Nu sunt afectat deloc de lumea înconjurătoare. Stau într-o casă pe o stradă pe care trec rareori mașini, cu o pisică și un cațel care sunt nevorbitori de limbă omenească, ceea ce e perfect. Nu sunt înconjurat de mulți oameni, am puțini prieteni, cum v-am mai spus, la băut nu mă mai duc și așa nu am legatură cu nimic. Oamenii mă recunosc când merg la medic și sunt chemat înaintea celorlalți, și atunci mor de rușine și refuz, fiindcă mi se pare foarte urât; sau când îmi trebuie un bilet de avion și îl iau mai ușor. Nu am senzația că trăiesc pe un munte de glorie, nu simt asta.

Spuneai undeva că pentru tine a fost foarte important momentul când ți-ai cumpărat o geantă, geanta actorului. Mai este acesta un obiect important pentru tine?

E ciudat, dar cu vârsta începe să se golească. Eu credeam că se umple cu timpul, dar nu e așa. Astăzi am luat-o și am pus ceva în ea, ca să nu o car degeaba. Erau perioade când nu puteam să ridic geanta de jos. Aveam costume, bandaje pentru genunchi, pastile, agendă. Dar, cu timpul, s-a golit. De pastile am scăpat. Înainte “sufeream” de tot felul de boli, făceam atacuri de panică, ba îmi amorțea măna, luam pastille de tot felul, aveam dureri de tot felul. Era un fel de ipohondrie.

Cu timpul, lucrurile s-au liniștit. Costume nu mai iau, că îmi găsesc de la teatru, nu mai sunt la vârsta la care să îmi car costume de repetiție, pastile nu mai iau, agenda o ține cineva care mă sună dimineața și îmi spune programul.

Ești un pic atemporal.

Mi-ar plăcea să fiu așa. Eu nici nu prea răspund la telefon, de fapt. Am o fobie de telefon.

Atunci mă pot socoti norocoasă că mi-ai răspuns la telefon și acum putem sta de vorbă.

Așa a fost să fie. Eu cred foarte mult în anumite lucruri care trebuie să se întâmple. De aceea, nu sufar foarte mult pentru anumite lucruri. Nu sufăr nici măcar că nu primesc anumite roluri. Și, dacă Dumnezeu vrea, vin rolurile pe care trebuie să le am, întâlnirile care trebuie să se întâmple, cărțile pe care trebuie să le citesc, filmele pe care trebuie să le văd.

Atunci, ce legătură ai cu ziua de mâine, cu planurile de viitor?

Nici una. Nu am niciun gând de viitor. Mă gândeam că nu am planuri. Când eram mai tânăr, aveam tot felul de planuri. Acum aș vrea să mă bucur mai mult că traiesc, dar nu reușesc. Și îmi place ceea ce fac ACUM: îmi place să stau în casă, îmi place să citesc o carte, sau, dacă nu am chef să nu fac nimic. Erau perioade când mă condamnam că nu fac nimic, mă biciuiam. Trebuia să mă duc, să fac ceva pentru mine, să nu pierd timpul Acum mi se pare fascinant să pierd timpul.

Visezi?

Da, visez mult. Visez cu ochii deschiși călătorii, întâlniri, bătrânețea. Mi-ar plăcea foarte mult să apuc să îmbătrânesc, să mă lase Dumnezeu să îmbătrânesc. Îmi place mai mult la 37 de ani decât la 20 și, sigur, o să îmi placă mult mai mult la 60 decât la 37 de ani. Eu și când eram tânăr eram un pic bătrân.

Îmi place siguranța vârstei, îmi place că nu mai am disperări infantile, că lucrurile se esențializează, că nu mai sunt într-o căutare nebună de orice distracție. Îmi place să stau cu mine cât mai mult și am câștigat niște lucruri foarte bune, cu timpul. Nu mă sperie deloc bătrânețea. Mi-e frică de singurătate și de moarte. Vorbeam cu o colegă despre asta și mi-a spus “Măi, dacă ești împăcat cu tine, nu ar trebui să te temi de moarte, ar trebui să fii pregătit să pleci”. Dar uite că încă nu am ajuns la stadiul ăsta de înțelepciune.

Marius Manole 3

Îl invoci deseori pe Dumnezeu? Ești credincios? Te ajută?

Nu mă duc la biserică în fiecare duminică. Sunt un om care trăiește mult singur, și un om singur are nevoie de ceva de care să se agațe la greu, dar nu de religie e vorba, religia e un concept discutabil. Cred că e o energie mai puternică decât mine, mai puternică decât noi toți, care te ajută când ai nevoie.

Ești prestator de servicii culturale. Slujești cultura?

Slujesc cultura în măsura în care sunt lăsat să o fac. Dar cum trăim într-un sistem atât de prost, slujim cultura cum putem. Dacă am trăi într-o perioadă cum era acum 20 de ani, când spectacolele se făceau în timp, cu liniște, cu aplecare și dăruire, poate. Acum trăim într-o perioadă mercantilă, cand lucrurile se fac mai pe repede înainte, cât se poate, mai superficial. Faci proiecte pe care nu le-ai vrea ,dar esti angajatul unei instituții și trebuie să respecți asta, sau ești obligat să intri în proiecte doar pentru bani. Nu mai există grija pentru actor: dacă a jucat comedie, acum sa facă dramă sau să i se dea rol complex. Sau să fie lăsat să se odihnească, după o perioadă încărcată. Așa că fiecare actor își manageriază timpul și cariera mai bine sau mai prost, cum se pricepe. Asta, în condițiile în care ai ce manageria, adică ai un statut anume, fiindcă sunt și actori tineri care ar juca și în canal, fiindcă nu au din ce trăi.

Adică mai faci și șușe?

Șușă, pentru mine, înseamnă un spectacol în care tu nu crezi deloc, în care nu te preocupi deloc de ceea ce faci în scenă, nu te interesază nici măcar textul. Nu am făcut lucruri din astea. Am făcut însă spectacole pe care unii le consideră ușoare, cum e “Fă- mi loc”, o comedie bulevardieră la care lumea râde, se bucură dar nu pleci de acolo îmbogățit, cu cine știe ce filozofie, ci doar cu o stare bună. Nu, nu am făcut șușe.

Dar de dansat mai dansezi?

Nu. Mi-a plăcut dansul, dar devenise o povară, fizic, în primul rand. Începusem să mă resimt, îmi era tot mai greu și regizorii mă foloseau în spectacole mai mult pentru dans decât pentru roluri de compoziție.

Când mi-am dat seama de acest pericol am început să refuz. Știu cum părereile sunt împărțite, dar pentru mine teatrul înseamnă cuvânt. Mă uitam cu mare admirație la Victor Rebengiuc, la Rodica Mandache, la Rodica Negrea, la Irina Petrescu cum știu să folosească cuvântul. Sunt oameni care știu să creeze o lume doar din cuvânt, fără să se miște. Și am vrut să învăț și eu lucrul ăsta. E atât de fascinant să să fii în armonie cu replicle, să te bucuri, să te așezi, să nu te grăbești, sa rostești bine cuvântul! Cred în puterea cuvântului.

Dar în puterea iubirii crezi?

Nimic nu se poate face fără iubire. Gina Patrichi scria în cartea ei că nici nu e important ce iubești, important e doar să iubești. Că iubești natura, că iubești un animal, nu contează. Nu contează nici măcar să fii iubit, trebuie să iubești, asta te îmbogățește.

Dar uitarea cât de importantă este pentru tine?

Foare importantă. Au fost momente peste care n-aș fi putut să trec. D-zeu ne-a facut un dar. Deși, dacă mă gândesc la ceea ce afirma Freud, că amintirile stau și frustrările rămân undeva ascunse și reapar când te aștepți mai puțin, eu cred în puterea uitării. Am trecut peste momente grele, de umilință și durere, dar nu trebuie să stai în fiecare zi cu ele. Chiar îmi amintesc de un personaj dintr-o carte care spunea că fără uitare nu ar fi putut să meargă înainte.

Cum te înțelegi cu părinții tăi?

Cu părinții sunt din ce mai bine: eu m-am maturizat, ei au mai îmbătrânit, au mai lăsat de la ei, am înțeles și eu unele lucruri. Ei s-au zbătut să mă crescă, au făcut o casă. Acum mi-am făcut și eu o casă și înțeleg cât de greu este să construiești ceva. Sunt foarte mulțumiți de mine.

Chiar de un Crăciun, când le-am făcut un cadou mai substanțial, mama mi-a zis: “Nu credeam că o să ajung ziua când tu o să faci asta.” Și am înțeles-o, fiindcă am fost un copil obraznic, rău, care era să fie exmatriculat de două ori în clasa a XII-a. Pentru niște oameni simpli, cum sunt părinții mei, trebuie respectate niște șabloane, trebuia să am 10 pe linie la școală. În momentul în care acestea nu mai erau respectate, ei au crezut că o să fiu o pramatie toată viața. Nu cred ca omul trebuie sa aibă zece pe linie. Eu cred ca un 4 sau un 3, notă care vine la la timpul ei, e foarte bună.

Iubești natura?

Da, mult! Îmi place sa merg la munte, la mare, în padure. Asta mă încarcă, mă inspiră. Am un vis: aș vrea să strâng bani, să îmi iau o casuță la munte.

Ai origini țărănești sau urbane?

Sunt născut la Iași. Mama e de la țară, tata e originar dintr-un cartier din Iași. Dar bunicii mei erau la țară, și eu mi-am petrecut mare parte din copilărie acolo. Doamne, ce perioadă fericită și fără griji! Eu nu țin minte să mă fi întristat ceva atunci. Totul te bucura. Mă bucura să alerg după găinile din curte, să dau de mâncare la porci, mă bucura că înfloreau copacii, că puteam culege primul fruct, că reușeam să fur cireșe amare, dude și caise din grădinile vecinilor. Și cu mersul la cimitir era o poveste. Dacă era vreo pomenire, mă duceam de patru ori pe la preot să îmi dea prosop, batistă și colac. Era o adevărată strategie. E drept că bunica mă trimitea.

Acum mi-e frică de mor să calc într-un cimitir. Pe-atunci, împreună cu alți copii, alergam printre morminte și nu ne puneam problema ca acolo oamenii suferă, că li s-a terminat viața.

Și slujbele de duminică dimineața… Îmi amintesc cum bunica culegea flori din grădină și le punea în coșuleț, lângă colivă, ca să mergem la biserică. La noi în sat se ținea slujbă doar o dată pe lună, fiindcă nu aveam preot, așa că mergeam în alt sat, la Pocreaca. Făceam pe jos 40 de minute, pe drum de țară.

Mai erau și momentele cand îi așteptam pe părinții mei să vină. Și mă uitam pe deal, că știam că într-acolo e Iașul și îi așteptam. Și ce fericire când ajungeau la mine! Era masă mare și veselie..

Dar cele mai frumoase mese erau de Paști. Mult tmp am fost la slujbele în biserică, fiindcă am fost băiat de altar, duceam cădelnița. Părintele voia să mă fac preot, dar uite că nu s-a putut. La slujba de Paști, stăteam până la 4-5 dimineața, apoi veneam acasă și ne spălam în apa în care se punea bănuțul cu ou roșu și ne așezam la masă. Tata se ducea în piață și cumpăra caș nou, ceapă verde, ridichi. Era o masă care mirosea a ierburi, a mărar, a pătrunjel, a ceapă verde. Sărbatorile de Paști și de Crăciun erau cele mai frumoase pentru mine.

Am copilărit într-o vreme când se stingea lumina, iarna era frig, dar de Crăciun curgea apa caldă, se spăla lumea cu șampoane bune și mirosea frumos, mergea radioul, mergea televizorul, muzică, veselie… Mama și tata dormeau în sufragerie și eu îmi luam plapuma cu mine din dormitor și mă duceam lângă ei, mă culcușam și adormeam uitându-mă la luminițele din braduț.

Cu ce valori ai plecat de acasă?

Părinții mei sunt oameni simpli și nu aveau datorii niciodată. Tata este un om gospodar, îi plac lucrurile sigure, mama este foarte credincioasă. Am învățat de la ei că niciodată nu trebuie să te lași pe mâna cuiva și trebuie să știi să te gospodărești singur. Dacă se întâmplă ceva, tu trebuie să ai în casă apă ulei, zahăr, bani puși deoparte, să nu depinzi de nimeni. De asemenea, legăturile de familie erau foarte strânse.

Pe cine moștenești?

Tata era un mare comic, râdea, făcea glume, farse. Făcea petreceri minunate. Când se organiza ceva, o petrecere, el se ducea prin sate, cumpăra carne, vin, făcea cârnați și organiza totul. Și de la mama am câte ceva: are gura mare, de moldoveancă, voce bună, țignal care se aude de la parter când vorbește la telefon la etajul 5, unde locuiește. De mama îmi era frică. Dacă se făcea că dă cu mătura în mine, eu jucam teatru de mic și simulam tot felul de crize, de se jura sărmana că nu mă mai atinge. Făceam multe drăcii.

Au fost vecini care s-au mutat din cauza mea din bloc. Eram specialist în gălăgie, le scriam pe uși cu fum de lumănare, le puneam făină pe ușorul ușii, să le cadă în cap. Odată am aruncat, de la balcon, în trecători, cu un sac de gogoșari, unul câte unul. A venit mama în casă și se întreba: “Care bou a aruncat de la balcon atâția gogoșari?” Și erau gogoșarii ei.

Și unde mai e copilul acela?

E pe scenă, în viață nu mai e. În viață a îvățat să fie liniștit echilibrat. Am colegi care și-au păastrat nebunia infantilă în viață, dar nu mai fac teatru. Tentația asta a nebuniilor copilărești… Când știi că a doua zi ai trei spectacole, nu te duci să stai în cârciumi, cu prietenii, până dimineață. E păcat să îți bați joc de munca ta. Cu timpul, am devenit echilibrat sunt și Balanță, așa că e explicabil. Am avut și eu excesele mele, cu fumatul, am mai baut, dar a trecut vremea extravaganțelor.

Marius Manole

Nu ești cam exigent cu tine?

Nu sunt exigent, doar că, odată cu vârsta, am învățat să îmi iert multe lucruri. Eu sunt doi tot timpul. Unul care bea cafea și cola la ora asta, deși știe că nu e bine, fiindcă la noapte nu o să mai doarmă și maine o sa fie obosit, și altul care spune ai spectacol, ai nevoie de energie, dar nu îți lua energia din cafea și din țigări, ci din somn, o portocală…Toată viața am fost așa: unul care zice una la o ureche și altul care zice altceva la cealaltă ureche.

Nu ai nimic din tipologia vedetei.

Nici nu am cum. Plecat de acolo, din Iași, de la părinții aștia modești și serioși, eu rămân același oricâți bani și oricâtă faimă aș avea. Ceva dinăutrul tău nu se poate schimba. Oricât ai fi adulat.

Și totuși, care este relația ta cu fanii?

Niciuna. Fiindcă am avut o perioadă, atunci când am venit de la Iași, când mă întâlneam cu spectatorii la bere, stăteam mult de vorbă și le povesteam viața mea, dar după aia mi-am dat seama că oamenii nu știu să aprecize acest lucru. La un moment dat te agresează cu telefoanele, te mustră că nu raspunzi, și atunci, ce să faci? Ei sunt mai mulți, tu ești unul singur, cu viața lui, și nu poți face față acestui mod de abordare.

Ai facut multe roluri…

Da, unele mai bune, altele mai proaste…

Ce rol anume iți dorești să faci?

Niciunul. Vreau să mă bucur de ceea ce am, să mă simt confortabil cu mine, să îmi facă plăcere să joc spectacolul, să mă bucure partenerii. Sunt la vârsta la care cred că teatrul se face cu bucurie, nu cu chin, nu cu urlete. Nu mai permit nimănui să mă calce în picioare sau să mă umilească. Părinții mei nu m-au crescut ca să fiu jignit sau înjurat, fie regizorul cât de mare. Teatrul se face cu bucurie.

Ce simți la aplauze?

Mi se pune deseori întrebarea asta. Simt o mare liniște. De obicei, nu îmi plac aplauzele, fiindcă apari și nici nu știi cine ești, omul sau personajul, e ca și cum ai fi în pielea goală.

 

Interviu de Ivana Iancu

Credit foto: Mircea Popa

Comments

comments

Previous:

Ivan Patzaichin

Next:

Improvizatia, stilul de viata al Andreei Samson

You may also like

Post a new comment