Sindromul Tourette 
dincolo de mituri. Ce este si cum se manifesta

30 October of 2018

În ultima vreme, tot felul de filme și seriale sunt decorate cu câte un personaj cu grimase ciudate și repetitive, care scapă obscenități la fiecare trei vorbe, despre care aflăm că ar suferi de „Tourette“. Numai că în lumea reală lucrurile sunt ușor diferite: și mai simple, 
și mai complicate totodată.

Deși în filme este spectaculos să vedem grimase ciudate și să auzim oameni vorbind fără perdea și fără griji deoarece… „este involuntar“, în realitate rareori există adulți care să prezinte la lumina zilei simptomele sindromului Tourette. Coprolalia (enunțarea unor expresii licențioase) nu este deloc specifică și definitorie pentru Tourette și se asociază mai degrabă rar cu acesta, apă­rând numai la cca 10% din cazuri.

Mult mai des sindromul Tourette se asociază cu tulburarea hiperactivă de deficit de atenție (ADHD) și cu tulbu­rarea obsesiv-compulsivă (ceea ce se numea cândva „nevroză obsesională“).

Sindromul Tourette debutează de obicei în copilărie (între 5 și 7 ani), cu ticuri verbale și motrice (nu este deloc obligatoriu să apară cuvinte licen­țioase, ci ele apar mai degrabă rar). Simptomele ajung la o culme între 8 și 10 ani, dar până în adolescență majoritatea dispar, iar adulții le manifestă foarte rar. Ticurile nu sunt mereu ace­leași, ci se schimbă periodic, pot deveni mai frecvente și/sau mai grave ori mai slabe, în funcție de factori externi și interni variați: stresul, anxietatea, nerăbdarea, bucuria extremă, oboseala și stările de boală influ­ențează manifestarea ticurilor. Unu din 100 de copiii între 8 și 17 ani este susceptibil să treacă la un moment dat printr-un astfel de episod: 
ti­curi care se manifestă, de exemplu, în condiții de stres școlar și frustrare, dar care nu au amplitudine mare și dispar relativ repede.

Cine este afectat

Băieții de 3-4 ori mai mult decât fetele. Sindromul se transmite în familie, dar mecanismul acestei transmiteri este incert: nu se știe dacă este vorba numai despre genetică sau despre altceva. Dacă manifestările care țin strict de Tourette nu sunt prea grave și tind să dispară de la sine în adolescență, cazurile mai complicate apar atunci când li se asociază alte condiții, care înrăutățesc manifestările de Tourette, le înrădăcinează și le fac insuportabile pentru anturaj.

Într-adevăr, mulți dintre pacienții cu Tourette prezintă în același timp tulburate hiperchinetică cu deficit de atenție  (ADHD) și tulburări obsesiv-compulsive (gânduri și porunci care se impun psihicului fără putință de rezistență, care apar periodic și care „cer“ celui afectat să des­fășoare diverse comportamente rituale pentru a le „domoli“). Instalarea ticurilor devine atunci imperioasă și de mare amploare, iar anturajul reacționează.

Concret, copiii care manifestă ADHD plus Tourette devin greu de tolerat la școală și stârnesc respingere și chiar agresivitate din partea profesorilor și colegilor, ca urmare se pot instala tulburări de învățare, cum ar fi disgrafie, dislexie, tulburări ale contactului social etc. Un copil cu Tourette și tulburări obsesiv-compulsive, cu ritualuri și bizarerii de nedomolit poate stârni consternarea și agresivitatea propriei familii, ceea ce îi va crea un puternic sentiment de insecuritate: pot apărea tulburări comportamentale, anxietate, tulburări dispoziționale, tulburări de somn, care, conform străvechilor principii ale cercului vicios, nu fac decât să agraveze și să consolideze simptomele de Tourette.

Cum se manifestă

Din momentul în care anturajul observă că manifestările Tourette apar în anumite circumstanțe și în altele deloc, acesta își pune problema ce rol joacă aici voința și controlul. Oare copilul res­pectiv „face special“? Sau, chiar dacă nu își „inventează“ singur manifestările, oare nu le-ar putea stăvili dacă și-ar folosi mai mult „voința“? Ar trebui să îl trimitem la psiholog? Însă „voința“ și „controlul“ unui copil de 7-10 ani nu sunt niște forțe psihice pe care să le dresăm prea ușor. Intervenția psihologului va viza întregul sistem familial în care trăiește copilul.

Este adevărat că cel mic își poate rezerva cele mai „alese“ comportamente Tourette pentru orele petrecute la școală, iar acasă să nu mai prezinte nici urmă de simptom. Sau invers. În acest caz, unul din aceste medii este pentru el o sursă majoră de stres, iar ticurile i se impun din interior ca modalitate de a gestiona presiunea psihică rezultată. El le poate „stăpâni“ într-o măsură oarecare, dar este ca și cum ai pune zăgaz Niagarei. În primul rând, îi cere un consum de energie fizică și psihică ce îl incapacitează pentru alte activități (de aici tulburări de învățare, spre exemplu) și, în al doilea rând, simptomele izbucnesc apoi cu forță înnoită, „răzbunându-se“.

Ce-i de făcut

Să înțelegem că aceste simptome au cea mai mare șansă de a trece fără urmări dacă nu sunt excesiv luate în seamă și, mai ales, nu sunt culpabilizate. De multe ori, ignorarea ușurează viața tuturor. Dacă însă simptomele escaladează și anturajul înțelege că ele nu se află sub controlul direct al voinței, el are tendința de a cere domolirea sau suprimarea simptomelor printr-o intervenție psihiatrică. Suprimarea acestor simptome nu se poate realiza eficient decât folosind medicamente neuroleptice extrem de agresive, care la nivel fizic și psihic au efecte atât de devastatoare și disproporționate, încât nu se mai recomandă nici în Statele Unite, 
despre care se știe că sunt intens 
psihiatrizate.

Unele psihoterapii și o formă de logopedie ajută la o gestionare mai bună a simptomelor, dar nu pot garanta dispariția lor. Ele dispar totuși de la sine în proporție covârșitoare.

Citeste si:

 

Articol exclusiv online
Text: echipa Ioana
Sursa foto: pixabay.com/

Comments

comments

Previous:

10 carti pe care sa le citesti de Halloween

schimbare. time for changee

Next:

Filosofia unei schimbări. Si cateva strategii pentru schimbare si decizii

You may also like

Post a new comment