Ziditorii neștiuți de suflete

23 November of 2012

Credit foto:  CandyBox Images, 2012/Shutterstock.comExistă oameni ale căror dragoste și energie spo­­resc pe măsură ce le dă­ruiesc. Și există oameni salvați în acest fel. Iată în cele ce urmează câteva mărturii edificatoare:
„Am întâlnit în diferite împrejurări copii aban­­do­naţi, chiar cu diza­bi­lități, şi mă întrebam cu stupoare: cum poate cineva să-şi abandoneze copilul, când acesta ar trebui să fie fericirea vieţii sale, să-i aducă cele mai mari bucurii şi satisfacţii?
Pe de altă parte, multe femei fac eforturi disperate să poată avea copil. De ce această discrepanţă în modul de a gândi şi cum se poate rezolva? Reflectând la aceste lucruri, am ajuns să mă întreb cum pot ajuta.
Aşa am ajuns la Direcția Generală de Asistență So­cială și Protecția Copilului Cluj, unde am cunoscut o echipă de oameni minunaţi, psihologi şi asistenţi sociali, care m-au învăţat ce ar trebui să fac pentru a deveni asistent maternal.
Am această profesie deja de 5 ani şi vă asigur că mi-a adus multe satisfac­ţii. În tot acest timp am colaborat cu echipa de spe­cialişti sus-men­ţio­nată. Primul copil primit în îngrijire a fost unul cu nevoi speciale, care mi-a solicitat toată atenţia şi care a avut nevoie de recu­pe­rări, de asistenţă medicală.
Nu a fost uşor, a fost chiar foarte greu une­ori, dar pot spune că niciun sacrificiu nu este prea mare când efortul îţi este răsplă­tit de progresele făcute. Nimic nu se compară cu satisfacţia primilor paşi, cu zâmbetul lui, cu primele cuvinte, mai ales când toate au venit destul de târziu. Acum discutăm, îşi exprimă dorinţele şi ideile, mă îmbrăţişează şi îmi arată dragostea.
Această profesie mi-a dat satisfacţii, succesele mi-au dat energie şi cred că nicio altă profesie nu mi-ar fi adus mai multe bucurii“, ne spune Claudia Vintilă (53 de ani).

Mă numesc Cristina Roșu (14 ani), sunt din jude­țul Cluj şi sunt elevă în clasa a VIII-a. Am fost pri­mită în familia asistentului maternal C.M. în anul 2002, când aveam vârsta de 3 ani.  Familia m-a primit cu multă dragoste, m-a îngrijit cu multă atenţie şi au reuşit să mă integreze în familie. Alături de cele două fete ale dumnealor m-am simţit ca sora mai mică, iubită şi răsfăţată.
În 2004 a venit în familie şi Daniela, de 4 ani, pe care am simpatizat-o de la prima vizită, ne-am împrietenit repede şi am crescut împreună ca două surori. În cei 8 ani de când suntem împreună am petrecut clipe frumoase, ne-am ajutat în momentele grele când am avut probleme la şcoală, am reuşit să le rezolvăm de fiecare dată şi să fim fericite.
Le mulţumim asistenţilor noştri maternali, Mioara şi Ilie, pentru grija ce ne-au purtat-o, pentru dragostea acor­dată şi pentru clipele fericite pe care le-am petrecut împreună.“

De mic am fost in­sti­tuţionalizat la un cen­tru de plasament din Cluj-Napoca.
Aveam să îmi petrec aici urmă­torii 5 ani, despre care nu pot să spun multe, deoarece nu mai am
amin­tiri din acel trecut.
Într-o bună zi, undeva în toamnă, o doamnă a venit să mă cunoască. Eram foarte naiv şi jucăuş. Nu ştiam norocul imens ce avea să dea peste mine. În luna decembrie a aceluiaşi an am fost luat într-un nou cămin, mult diferit față de locul în care locuisem până atunci. Parcă marea se li­niştise complet. Atunci a început un nou capitol în viaţa mea. Îmi amintesc şi acum cele întâmplate încă din momentul în care am păşit peste pragul acestei case, acestei familii. Nicio­dată nu cutezasem să-mi imaginez că viaţa avea să mi se schimbe atât de radical, într-un sens pozitiv.
Aveam o teamă în mine. Ştiam că, indiferent ce voi face, la sfârşitul programului voi fi adus înapoi la locul meu „de baştină“, alături de ceilalţi copii. Dar m-am înşelat, au trecut o noapte, două, o mulţime de nopţi şi iată că încă nu m-am întors de unde am plecat, ci mi-au crescut rădăcini în acest loc de aproape 12 ani.
Eram micuţ și fragil. Abia ajungeam la masa din bucătărie, aşa că atunci când do­ream să o ajut pe asistenta maternală, luam un scăunel ca să ajung la un nivel potrivit.
Când am ajuns la ei nu eram în stare să spun propoziţii complete, mă bâlbâiam şi mă poticneam la orice fel de consoană. Prin multe încercări şi străduinţe repetate am ajuns să vorbesc şi să scriu precum un copil cu şcoală. Dar ce cred eu că este important e faptul că am reuşit să izbândesc în viaţă până în prezent. Iar singur nu reuşeam.
Următoarele lucruri m-au ajutat să devin ceea ce sunt în prezent: am călătorit de-a lungul și de-a latul României prin intermediul acestei familii, am fost învăţat cei „şapte ani de-acasă“, mi s-a oferit în­dru­mare şi înţelegere în toate situ­ațiile dificile, am primit încu­rajări atunci când era să cedez, m-au sprijinit în a-mi cultiva talentul artistic, m-au făcut să înţeleg ce este viaţa.
Toate acestea nu pot avea loc într-un loc lipsit de căldură sufletească, de afecţiune, linişte şi compasiune, ci doar într-un mediu familial.“    Mihai Valentin (17 ani)

În ultima vreme am auzit tot mai des «lucrez ca asistent maternal». Unii înţeleg asta şi îţi zâmbesc cu sufletul, alţii te întreabă cu nedumerire: «e greu?». Nu este greu atâta timp cât înţelegi că a fi asistent maternal înseamnă a fi profesor care predă materia «viaţă». Pentru a preda această materie trebuie să fii tu însuţi pregătit. Trebuie să ştii să observi, să recunoşti, să pregăteşti, să înţelegi, să demonstrezi, să stabileşti… nevoile unui copil. Dacă ştii să observi un copil, fără părtinire şi idei preconcepute, dacă poţi să recunoşti nevoile de dezvoltare ale fiecărui copil în parte, dacă ştii unde este pragul de intervenţie, dacă poţi să conduci prin exemplu, să arăţi respect unui „adult mic“, încearcă, chiar merită!
Ca profesor, asistentul maternal îl învaţă pe copil să gândească şi să acţioneze independent, într-o manieră responsabilă, pregătindu-l astfel pentru integrarea lui în societate sau familie.
Primul copil pe care l-am avut în plasament a fost o fetiţă, chiar foarte mică. Înconjurată de dragoste, toleranţă, respect, sprijin, încurajare, acceptare, s-a făcut mare. Mai apoi, fetiţa a fost redată familiei cu mare bucurie. Pentru ca „ora de curs“ să se desfăşoare bine am fost sprijinită mereu de o echipă de oameni cu suflet: asistenţi sociali, medici, psihologi. Copilul mic vede în asistentul maternal un protector care face magii, iar copilul mare, un om care trans­formă visurile în realitate.
Nu cred că există satisfacţie mai mare decât a fi un astfel de profesor. A fi asistent maternal înseamnă a fi «ghid de suflete» . Ca asistent maternal eşti în permanenţă un far aprins care poate călăuzi nava în orice direcţie, pe orice timp. Încearcă, chiar merită!“ Maria Onescu (45 de ani)

EXTRA INFO
Părinte de profesie
Asistenţa maternală le oferă copiilor separaţi de familia naturală o îngrijire de calitate, într-un climat familial, răspunzând nevoilor fizice, psihice şi sociale ale copilului. Îngrijirea familială alternativă – oferită de asistenţa ma­ternală – este o măsură temporară, până la identificarea unei măsuri definitive pentru copil (adopţia sau reintegrarea în familia biologică).
✽Cum poți deveni asistent maternal profesionist? Pe lângă condiţiile legislative obligatorii – legate de spaţiul de locuit adecvat, nivelul de şcolari­zare, capacitatea deplină de exerciţiu, starea de sănăta­te optimă – asistentul maternal trebuie să întrunească o serie de condiţii de ordin moral. Candidații sunt atent evaluați atât din punct de vedere social, cât şi psihologic şi medical de către specialiştii din cadrul DGASPC, oferindu-li-se și o formare pro­fesională cu scopul optimizării com­pe­­tenţelor parentale. Persoanele din zona județului Cluj interesate se pot adresa Consiliului Județean Cluj, DGASPC, Str. G-ral E. Grigorescu nr. 37-39, Cluj-Napoca, jud. Cluj; tel./fax: 40264420146.

Cătălina Oprea



Comments

comments

Previous:

Castelul Huniazilor

Credit foto: Asociația Habitat for Humanity

Next:

“Cel mai mare vis: să avem casa noastră”

You may also like

Post a new comment