“O zi și încă o zi fără el, doar eu și copiii…”

25 February of 2013

Credit foto: Arhiva personală

Credit foto: Arhiva personală

„Scriu mai mult ca să-mi eliberez min­tea şi sufletul şi ca să fac loc pentru ce «va fi»…, dar oare ce va fi?“, își începe spo­vedania Claudia (45), din București, mamă a doi copii.
„Eu şi soţul meu, Liviu, ne-am căsătorit acum 20 de ani şi aveam o căsnicie per­fectă. Ne iubeam şi ne simţeam bine ală­turi de cei doi copii. Un soţ extraordinar de bun şi înţelegător, un tată foarte grijuliu şi plin de dragoste.”

Pe 6 martie 2012 viaţa lor s-a schimbat complet. „Dumnezeu l-a luat brusc şi fără nicio explicaţie logică pe omul meu, iubitul meu, soţul meu, jumătatea mea şi tatăl copiilor mei, oprindu-i viaţa la doar 44 de ani. Au urmat cele mai negre și lungi luni din viaţă. Am rămas singuri pe lume eu şi cei 2 copii, un băiat de 18 ani şi o fetiţă de 11 ani. Degeaba ne spun prietenii, cei câţiva care mi-au rămas cu adevărat prieteni, că sunt alături de noi (şi chiar sunt), că noi tot singuri simţim că suntem.“

Cum au fost primele zile singură, fără soţ? „Ca o amorţeală, o paralizie a minţii şi a sufletului, nu înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău şi nu înţelegi cum de mai poţi să respiri, să vorbeşti, să-i asculţi pe alţii vorbind cu tine. Aveam şi am în continuare probleme de concentrare, uit multe sau pur și simplu nu le ţin minte. Am descoperit că mi-e greu să-mi aduc aminte câte ceva întâm­plat în viaţa mea înainte de 6 martie 2012. În capul şi sufletul meu e un haos! Şi, da, am avut o perioadă de furie şi una de panică ma­ximă, care nu mi-au trecut de tot. Nu m-a înţeles mai nimeni! “

Mult timp nu a putut să zâmbească şi nu a putut să răspundă „Bine“ la întrebarea „Ce faci?“. Când, după o vreme, a reușit să schițeze un zâmbet, și-a simțit toţi muşchii feţei de parcă până atunci fuseseră paralizați.
Ce se întâmplă cu planurile proprii? „Începi să îţi dai seama, să-ţi intre în sânge că de-acum încolo nu mai e lângă tine să te susţină în ceea ce îţi propuseseşi să faci cu câteva zile înainte, când totul era normal! Apar frământările: cum ne între­ţinem? De unde plătim facturile? Ce facem cu problemele neprevăzute? Îți dai seama că nu-ți ajung banii, că probabil n-o să mai poți avea aceeaşi viaţă ca înainte! Şi apare inevitabil întrebarea: «De ce Dumnezeu nu m-a luat pe mine? Liviu sigur se descurca mai bine!»“

Copiii au nevoie de tată. „Îţi aduci aminte că ai 2 copii şi că nu mai ai cu cine să împarţi grija pentru ei… of, şi câte griji, că cel mare tocmai împlineşte 18 ani şi nu-l mai are pe tăticul lui să-i spună cum e să fii băiat la 18 ani… Iar fata e încă mică, oare o să-l mai ţină minte? Cum o să crească ea fără tată? Fetița a făcut tem­peratură mare, trebuie să mergem la doctor – singure, fără el! Panică maximă!
Am ajuns să depind de alţii, şi când zic «alţii», nu vă supăraţi, dragi prieteni care m-aţi ajutat şi care îmi sunteţi alături în continuare, dar până nu de mult eram
eu şi soţul meu, noi doi le ştiam pe-ale noas­tre şi ne era bine împreună…“
Drumul spre casă este cel mai trist drum al Claudiei din timpul zilei, iar când ajunge acasă, primul gând este unde să plece, ce să găsească de făcut oriunde în altă parte, dar nu acasă. Un timp s-a gândit să vândă casa, să se rupă cu totul şi să meargă în altă parte. Apoi și-a dat seama că de fapt n-ar putea să plece de-acasă, i-ar părea rău, e casa fă­cută de el cu drag pentru ei… „În ultimul timp, mă lupt cu mine să învăţ iar să-mi placă la mine acasă, e foarte greu, dar o să func­ţioneze până la urmă, de dragul copiilor mei, cărora le place acasă!“, spune Caudia.

Viaţa merge mai departe? „Chiar dacă din exterior pare că merg mai departe, de fapt nu merg, stau! Nu am destul curaj. Pentru mine timpul a rămas undeva în loc, chiar dacă a trecut 1 an. Liviu e încă aproape de mine, îl aud şi îl simt în fiecare clipă, pentru mine parcă a fost ieri. Poate dacă nu aveam copiii chiar o luam razna sau poate chiar mi-ar fi trecut prin minte serios gândul sinuciderii.“
Cei de la Asociaţia „Există viaţă după doliu!“ au ajutat-o să se înţeleagă pe sine şi să priceapă ce i se întâmplă. Pe site-ul aso­ciaţiei a găsit confirmarea că toate stările prin care trece sunt normale. A
beneficiat aici de psihoterapie și de terapie de grup. A ţinut legătura cu membrii asoci­a­ţiei şi aşa a ştiut că nu e singură, chiar și-a dorit să facă voluntariat la un moment dat. Apoi, la final de august, a votat proiectul Raiffeisen Comunități prin care asociaţia a câştigat grantul pentru tabăra de sprijin pentru văduve.
„Această mărturie“, încheie Claudia, „a fost scrisă printre lacrimi şiroaie pentru a cinsti memoria unui om extraor­dinar, pentru a fi de folos celor pe care moartea îi desparte mult prea devreme de omul iubit…“

Extra Info
✽Tabăra de sprijin pentru văduve este o premieră în România. Ea va avea loc în perioada
26-29 aprilie 2013, la Predeal, şi are toate costurile acoperite. În total, 20 de femei din mai multe oraşe din ţară vor beneficia gratuit de asistenţă psihologică, transport, cazare şi masă, pentru a învăţa cum să aibă grijă de sănătatea lor fizică şi mentală în lunile lungi şi grele de doliu.

✽Tabăra face parte din campania „Februarie 2013 – luna celor îndrăgostiţi de un înger“, care îşi propune să sprijine sute de români afectaţi de moartea soţului/soţiei, prin recomandări şi materiale de specialitate, webinarii, şedinţe psihologice decontate şi întâlniri de grup în biblioteci publice.

✽Asociaţia nonprofit „Există viaţă după doliu!“ (existaviatadupadoliu.ro) este o organizaţie nonguverna­men­tală, fără afiliere politică sau reli­gi­oa­să, activă din 2010, cu misiunea de a mobiliza resurse din comunitate (donaţii, sponsorizări, 2%, voluntari, parteneri), pentru a le asigura românilor acces la servicii gratuite de sprijin în perioada de doliu. Peste 5.000 de români au beneficiat până acum de informare şi sprijin. Detalii pe site-ul menționat şi la tel. 0745556602.

Cătălina Oprea 



Comments

comments

Previous:

Vulcanii noroioși

Next:

„Limitele nu există decât în mintea noastră“

You may also like

Post a new comment