„Un pilot nu-și asumă riscuri,își asumă responsabilități!“

13 March of 2014

Foto: Radu Vintilescu

Foto: Radu Vintilescu

Louisiana Hogiu are 25 de ani și este cea mai tâ­nără femeie pilot de la TAROM. Practică această frumoasă meserie de a­proape 4 ani și a acu­mulat o experiență de peste 2000 de ore de zbor.

Când ne-am întâlnit pe aeroportul Otopeni, până chiar și eu am fost surprinsă, pentru că deși îmi făcusem con­știincios temele pentru interviu, nu aflasem vârsta Lou­i­sianei. S-a amuzat ușor când mi-a citit uimirea pe chip. Este toată numai un zâmbet. „Totul a început de la primul zbor la care am luat parte, la 4 ani, am fost de la Kogălniceanu, la Băneasa cu ocazia unui show aviatic. În avion am ajuns datorită tatălui meu, care lucrează în armată, este mecanic de bord pe elicopter. Nu mă gândeam pe atunci că vreau să devin pilot, dar de fiecare dată când tata mă întreba dacă vreau să merg cu el la serviciu (atunci erau alte reguli, mult mai permisive, de securitate), nu scăpam nicio ocazie… Dacă ei zburau 7 ore, 7 ore eram și eu cu ei!“
Totul vine de la sine. „Am făcut Școala de Aviație. De acolo ieși cu o experiență de vreo 200 de ore de zbor. Apoi, când te angajezi la companie, te pregătești pentru un anumit tip de aeronavă. La TAROM sunt trei tipuri: ATR (pe care zbor eu acum), Airbus și Boeing. Dar inițial avionul îl înveți la simulator. Eu am fost o lună și jumătate la Toulouse. 2 săptămâni am stat la sol și am învățat sistemele avionului, performanțe și tot ce implică aeronava. Apoi au urmat 12 sesiuni de simulator, în care înveți încet-încet să zbori cu avionul. Primele 4 ședințe sunt de aclimatizare, apoi de la a 5-a la a 12-a încep să apară difi­cultățile. Îți apar diverse cazuri cu care nu te întâlnești în mod normal (se strică sistemul hidraulic, un motor, se depresurizează cabina etc.) și fiecare pilot trebuie să învețe ce să facă în aceste situații. La început m-am gândit că totul e greu, dar nu e vorba despre o descurajare personală. Când te sui în avion, îți dai seama că totul vine de la sine, iar instructorul îți este alături, îți ghidează pașii… mi-am dat seama că îmi place la nebunie! În școală ne-au lăsat să zburăm și singuri, pentru că am avut un avion cu un singur motor. Primul sentiment în primul zbor făcut de mine a fost de nedescris. M-am simțit ca o pasăre. Eram singură, responsabilitatea era mare, chiar dacă nu aveam pasageri.“
Mașină sau avion? „Am carnet de la 18 ani și mi se pare mai periculos să conduci ma­șina decât să zbori“, spune Loui­siana în mod categoric. „În primul rând, pe șosea e trafic mai mare! Și problema nu e cum conduci tu, ci cum șo­fează ceilalți! Un pilot nu-și asumă riscuri, își asumă res­pon­sabilități. Doar cel care nu lucrează în aviație crede că este foarte riscant, pentru că zborul este văzut ca ceva care nu e în firea omului. Dar de fapt este vorba de responsabilitate: față de tine, față de colegii tăi, dar în special față de pasagerii care își pun viața în mâinile tale. Am avut momente mai dificile, cum ar fi o furtună în apropierea aeroportului, era noapte, era trafic aerian intens. Trebuia să aterizăm la Viena, am stat foarte mult în așteptare, după care s-a închis aeroportul de tot și am plecat la Bratislava, unde iar am așteptat, pentru că erau foarte multe avioane în aceeași situație cu noi. Într-un final, am aterizat și, imediat după, s-a închis aeroportul și acolo! Când stresul este mare, trebuie să te gândești să faci ceva, nu ai timp să te sperii. Tragi aer în piept, te dai un pic în spate și te detașezi, în ideea de a vedea întreaga imagine și de a găsi soluția cea mai bună.“
Viața la înălțime. „Cea mai lungă cursă a mea de până acum a fost până la Bari (Italia). E foarte frumos aeroportul, e pe malul mării! Procedura de apropiere este pe apă. Dar cea mai frumoasă cursă a fost la Dubrovnik, datorită peisajului spectaculos cu munte și mare, dar este și o cursă cu oarece probleme,  pentru că în zonă se formează curenți de aer puternici. Eu fac atât curse interne, cât și curse externe. Nu am un echipaj preferat, pentru că nu zbor de fiecare dată cu ace­lași. Totul se face prin rotație, în funcție de programările de zbor, care sunt realizate la începutul fiecărei luni. Nu îmi aleg eu cu cine să pic în echipă. Este doar o coincidență dacă fac două zboruri cu aceiași oameni. Chestia asta nu atrage o problemă de comunicare, pen­tru că există un standard la care aderăm toți. Am o sa­tis­facție incredibilă la fiecare zbor. De când mă sui în cabină, uit de grijile personale, mă detașez de tot, las în urmă problemele și încep să mă pregătesc de decolare. În plus, am mereu altă perspectivă când mă uit pe geam. Niciun zbor nu seamănă cu celălalt! Dacă plec, de exemplu, la Salonic de două ori, voi avea alt echipaj, alt avion, alte condiții meteo, alt agent de handling, totul se schimbă, nu mă pot plictisi! Trebuie să am însă grijă să fiu odihnită, să fiu atentă la ce mănânc înainte de zbor.“
Aviația înseamnă pasiune. „Nu mă satur niciodată să vorbesc despre aviație. Avem periodic întâlniri cu colegii sau petreceri. Și când ne întâlnim și mai vine și lume din afară… se plictisește, pentru că noi numai despre aviație vorbim. Discuțiile sunt numai despre avioane, ce s-a mai întâmplat, suntem în lumea noastră. Meseria mea este o pasiune.
Iar legat de reacția pasagerilor… Au fost cazuri când am ieșit din cabină ca să ajung la toaletă și i-am surprins cât sunt de uimiți. Pe măsură ce treceam pe culoar, simțeam cum întorc capetele după mi­ne. Dar lumea începe să se obișnuiască, pentru că suntem deja în jur de 15 femei pilot la TAROM.“

Ada Oprea



Comments

comments

Previous:

Boli de sezon: tipul acela!

Next:

Maramureș – un popas în timp

You may also like

Post a new comment