Hepatita, o boală perfidă

29 March of 2012

Credit foto: Iryna Shpulak, 2012/Shutterstock.com

„Până în septembrie 2005 am fost un om sănătos, plin de viață și sigur pe viitor, un om politic în ascensiune“, își începe istorisirea Bogdan Popescu (42), jurist de profesie.

Cursul normal al vieții sale a fost întrerupt atunci de un preinfarct. A fost momentul decisiv care i-a schimbat toată viața, impunându-i reguli noi, severe de trai. În ianuarie 2006, când s-a prezentat la spi­tal pentru control, s-a des­coperit că valorile transaminazelor erau foarte ridicate. După o lună a fost externat ca fiind ameliorat. În luna august a aceluiași an s-a prezentat iar la control. Tran­sa­minazele fiind tot mai ridicate, a fost îndrumat de către o doamnă doctor să-și facă mai multe investigații. Așa a aflat de la Clinica 3 din Cluj că este infectat cu virusul hepatic B.

„Din acea clipă am aflat cauza oboselii mele și că urmează… un tratament pe viață! Ce nu știam erau răs­punsurile la 2 întrebări pe care cred că orice bolnav cronic și le pune: de ce eu și de unde acest virus, întrebări cărora nu le știu nici acum răspunsul.“ Biopsia și viremia efectuate în 2006 au confirmat existența virusului, dar și că ficatul este afectat de fibroze F1 și F2. Pentru a beneficia de tratament cu antivirale (interferon), pe lângă dosar, trebuia să îndeplinească simultan 3 condiții: transaminaze ridicate, viremie ma­re, fibroză la fel. „În momentul în care puteam intra în tratament având îndeplinite condițiile, s-au modificat criteriile (iunie 2010), și anume, vechimea dosarului depus a devenit o prioritate, în cazul meu, o con­di­ție pe care nu o îndeplineam.“

De când a aflat că este bolnav cronic, a încercat să caute persoane în aceeași situație, „ca să văd cum se simt, ce tratament urmează, ce știu despre boală, dar din păcate prea puțini își recunosc afecțiu­nea, pentru a nu risca să fie marginali­zați. În ceea ce mă privește, când s-a aflat că am he­pa­tită, intrând într-un birou pe care îl frecventam, o persoană, considerată de mine prietenă, a cerut să fie dezinfectat biroul.“
Boala i-a afectat atât viața profesională, cât și pe cea de familie. „Am trecut printr-un divorț, iar la firma la care lucram, toa­tă lumea era obișnuită cu un randament pe care nu mai puteam să-l dau.“ Persoane apropiate au început să-l ocolească de teamă să nu se contamineze.
„Știu că boala nu e vindecabilă, dar o viață echilibrată și un tratament co­res­punzător mă pot ține pe linia de plutire.“

Credit foto: Galina Barskaya, 2012/Shutterstock.com

Anul 1977 a adus multe încercări dure­roase pentru Mioara Apostol (63): în luna februarie a pierdut un frate de numai 23 de ani, în martie, la marele cutremur era sin­gură în apartament, la etajul 9, cu cei 4 copii mici, în luna mai doi dintre băieții săi de 4 și respectiv 5 ani au făcut hepatită A. „În fiecare zi, după serviciu, făceam mâncare și mă duceam la spital; supărarea și epuizarea fizică și-au spus cuvântul mai târziu.“

După doi ani s-a simțit rău și s-a dus la un control: „Analizele au arătat că am hepatită, ceea ce m-a înfuriat foarte tare, pentru că nu avusesem niciun simptom, nici măcar «îngălbenirea pielii». Men­ționez că nu consum alcool, nu fumez, singurul «viciu» este cafeaua.“
La scurt timp, a apărut o altă suferință, poliartrita reumatoidă, pentru care se interna de 2-3 ori pe an. Într-o pauză dintre internări, în anul 2004, a fost la stomatolog, iar când s-a internat din nou i-au fost făcute analizele și a aflat că are hepatită cu virus C. „La vremea aceea, am zis că, la câte am (hipertensiune, angină pectorală, hernie de disc, mas­toză chistică, cervicar­troză, coxartroză, vari­ce la membrele inferioare etc.), ce mai contează și un «C»?“. Cea mai mare problemă a ei a fost și este odihna, pentru că este o fire foarte activă. „Având 4 copii trebuia să fac față tuturor nevoilor, iar când am conștientizat ce am, am intrat în panică. Primul gând a fost să mă izolez ca să nu-i molipsesc pe cei din familie; a fost groaznic, aveam impresia că tot ce ating contaminez.“

În 2005, a intrat în programul gratuit de tratament, dar a început și calvarul reacțiilor adverse: stare de epuizare, vomă, greață, insomnii, căde­rea pă­rului, dureri de cap cumplite, stări de depresie, scădere în greutate. În 2010 a aflat de la Spitalul Militar din București  că boala a avansat, că are ciroză stadiul 3-4 și varice esofagiene stadiul 2-3.

„Am vrut mereu să trăiesc, chiar și cu hepatită C. Cred că dragostea pentru cei 4 copii și pentru cei 7 nepoței superbi este cel mai bun medicament. Ar fi fost mult mai greu dacă nu aveam copiii să mă susțină și mai ales pe soțul meu, care m-a încurajat tot timpul.“
Nu contează cât ești de bogat sau ce studii ai, în fața bolii suntem toți egali. „Consider că nimeni nu e secretarul lui Dumnezeu să decidă când și cum să mori, nimeni nu trăiește zilele nimănui.“

Lung e drumul…
✽ Doar 5.500 de pacienți  din cele 2 milioane de bolnavi de hepatită din România beneficiază de tratament. Conform statisticilor, pacienții români așteaptă cel mai mult din Europa pentru a obține acest tratament, chiar și 3 ani, în condițiile în care în celelalte țări europene se așteaptă între 6 luni și 1 an. În acest timp, de multe ori boala se cronicizează. Netratată, hepatita B evoluează în ciroză hepatică la 30% dintre pacienți, iar virusul hepatic B este responsabil de 70% dintre cazurile de cancer hepatic primitiv. În cazul hepatitei virale C, cca 80% din infecțiile acute se cronicizează. Un sfert din cei cu hepatită cronică C dez­vol­tă ciroză hepatică, iar unul din cinci pacienți dezvoltă cancer hepatic. Detalii pe hepato.ro, site-ul Asociației Pacienților cu Afecțiuni Hepatice din România.
✽ „În România se află în curs de apariție medicamente noi destinate vindecării hepatitei, care presupun un timp mai scurt de tratament (…), între 6 și 8 luni, cu mai puține efecte adverse și cu o rată de vindecare mai mare.” (Cristian Luțan, director executiv adjunct Asociația Română a Producătorilor Internaționali de Medicamente – ARPIM).

Cătălina Oprea

 

Întregul articol îl poți citi în nr. 7/2012 al revistei “Ioana”, acum pe piață.



Comments

comments

Previous:

“Nu mi-e rușine că am făcut și munci de jos”

Next:

“Fără familie, profesia nu înseamnă nimic”

You may also like

Post a new comment