“Fără familie, profesia nu înseamnă nimic”

04 April of 2012

Credit foto: wavebreakmedia ltd, 2012/Shuttersrtock.com

În parc, pe un delușor, mărit de mormanul de zăpadă ce-l aco­perea, o mulțime de copii se dădeau cu săniuțele. Mămicile și bunicile care-i însoțeau formau grupuri – grupuri, după cum se cunoșteau, și discutau tot felul de subiecte legate de cotidian. Într-un grup de două bunici și o mamă tânără, aceasta din urmă povestea ce a pățit cu un an în urmă.

„Am avut probleme atât de grave, încât îmi venea să mă sinucid. Când Cătălin a început școala, ajunsesem la serviciu pe un post foarte bun și toată familia era încântată. Nu mai spun ce mândră eram eu. Marius, soțul meu, mă lăuda și, când aveam nevoie de ceva, să­rea imediat să mă sfătuiască”, po­ves­tește tânăra mamă. Problema mare era că nu mai avea timp de nimic. Imediat ce ajungea acasă, seara târziu, nu mai putea să gătească, să se ocupe de copil, să facă menaj. „Eram frântă. Soțul meu venea mai devreme, chiar dacă el ocupa un post mult mai mare ca al meu, dar nu stătea peste program și putea să facă și acasă treabă.” Azi așa, mâine așa, până când a început să se simtă depășită de familie și de casă. Se gândea tot timpul cum să fie cât mai bună la serviciu și devenise ursuză atât acasă, cât și la slujbă. „Mă enervam din orice și nu suportam să mi se pună întrebări sau să mi se pună la îndoială hotărârile. De copil, ce să mai vorbesc, nu mai aveam deloc timp să fac lecțiile cu el. Bietul de el, încerca să se mai apropie de mine, să vorbim, să ne jucăm… Aș! Nu aveam chef de nimic“, le spunea tânăra. „Am slăbit la 43 de kilograme și nu mai aveam chef nici de viață. Toată familia mi-a sărit în cap.” Toți au sfătuit-o să renunțe la serviciu, pentru că nu duceau lipsă de nimic. Soțul ei câștigă foarte bine.

Dar nu a renunțat imediat. Avea impresia că dacă rămâne acasă, nu mai este folositoare, că toți vor râde de ea pentru că nu e capabilă: „Însă la un moment dat am renunțat la serviciu, am rămas acasă și nu m-am mai dat jos  din pat decât ca să merg la baie. Nici să mănânc nu aveam chef. Clacasem. Eram nepieptănată, doar în pijama și zăceam în pat. Nu mă interesa nimic, nici de copil, nici de bărbat, nici la televizor nu mă uitam. Nimic. Copilul mă evita, prietenii nu ne mai vizitau.” Punctul culminant a fost într-o sâmbătă. După o discuție obositoare cu soțul său, ce se străduia să mențină un echilibru în căsnicie și care și-a dat seama că ajunsese la un punct când trebuia să ia o  ho­tă­râre, ea i-a zis că mai bine ar fi să dispară, să dispară cu totul, pentru că n-avea rost să mai trăiască.

Soțul ei și-a dat atunci seama că lucrurile sunt mult mai grave decât crezuseră cu toții. „Luni, la ora opt, eram la doctor”, povestește tânăra. „N-am vrut să merg, dar nu m-am putut împotrivi. Mă simțeam atât de obosită, încât aproape că m-a îmbrăcat el și m-a luat pe sus ca să mă ducă la mașină. Medicul mi-a dat tratament, un program de masă și de plimbări în aer liber. Aveam depresie. A fost foarte greu pentru Marius să facă față acestei situații. A apelat și la mama mea, care a preluat o parte dintre muncile din gospodărie, ca să aibă el mai mult timp pentru mine. Dacă nu m-ar fi susținut și nu mi-ar fi dat încredere în mine, nu cred c-aș mai fi trăit“, spune ea, alungând parcă un vis urât. Acum nu mai are probleme, dar tot mai merge la psiholog o dată pe lună. „Mă simt bine, am început serviciul și facem lecțiile de clasa a doua“, zicea ea mândră, referindu-se la fiul ei, Cătălin. „Nimic nu este mai important ca sănătatea și familia“, trage ea concluzia acum, după trista experiență prin care a trecut.

Veronica Bectaș

Întregul material îl poți citi în numărul 7/2012 al revistei “Ioana”, acum pe piață.




Comments

comments

Previous:

Hepatita, o boală perfidă

Next:

“Degeaba faci ceva dacă nu îi ajuți pe ceilalți”

You may also like

Post a new comment