„Sunt mamă singură, dar sunt împlinită“

08 August of 2014

Credit foto: Arhiva personală

Credit foto: Arhiva personală

Se numește Elena Vasilescu, are 37 de ani și lucrează la o firmă de contabilitate, ca administrative officer. Locul de muncă i se potrivește perfect, nu este deloc monoton, chiar dacă așa ar părea la prima vedere.

Cum a ajuns să fie mamă singură? A urmat cursurile Colegiului de Informatică din cadrul Universității „Transilvania“ din Brașov, timp în care l-a și cunoscut pe fostul ei soț, s-au căsătorit și s-a născut fetița lor. „Îmi cresc singură fetița deoarece în relația cu fostul meu soț ajunseserăm să nu mai avem aceleași țeluri. În căsnicia noastră s-au acumulat tot felul de frustrări pornite de la lucruri mărunte. Când am ales să divorțez nu am făcut-o pentru mine, ci pentru ca fetița mea să nu mai audă în mod repetat certurile dintre noi. Cred cu sinceritate că o relație eșuează din vina ambilor parteneri.“

„Am trecut printr-o perioadă destul de dificilă imediat după despărțire. Momentele în care îmi spuneam că așa este mai bine alternau cu cele în care îmi spuneam că nu am făcut suficient și cu cele în care îmi aminteam de clipele frumoase. Alexandra suferea că nu își mai vedea tatăl. Mi-a fost teamă și încă îmi este teamă că, la un moment dat, copilul meu mă va judeca pentru decizia pe care am luat-o acum 8 ani.“ Imediat după despărțirea de soț, prietenii o întrebau de ce este ireversibilă, doar discuții sunt în toate familiile. „Soțul meu avea derapaje din cau­za consumului excesiv de alcool. Nu pot spune că era alcoolic, aveam însă senzația că discuțiile dintre noi îl afundau și mai mult în problema aceasta.“ Părinții ei, aflați în Ploiești, practic s-au trezit cu ea la ușă spunându-le că s-a întors acasă și nu mai vrea să plece. „Părinții mei m-au ajutat foarte mult, erau bucuroși că aveau nepo­țica tot timpul în casă și o răsfățau. Mi-au oferit mai ales sprijin moral, ceea ce a fost important.“ Apoi i s-a ivit oportunitatea unui loc de muncă în Bu­cu­­rești și a schimbat iarăși orașul.

Cum se descurcă ea și fetița? „Copilul este minunea din viața mea și sensul vieții mele în acest moment. Sunt foarte mândră de ea și de faptul că cei care o cunosc vorbesc despre ea ca fiind un copil deosebit. O cheamă Alexandra, are 11 ani și tocmai a terminat clasa a IV-a. În primii ani, tatăl ținea legătura cu ea oarecum constant. Vorbeau mai mult la telefon și o vizita o dată sau de două ori pe an. Încet-încet vizitele au încetat, telefoanele s-au rărit, astfel că timp de 2 ani și jumătate nu a mai știut nimic de tatăl ei. Acești doi ani au fost cei mai grei. I-am privit ochișorii triști în timp ce mă întreba de ce nu o mai caută și dacă i-am scris așa cum m-a rugat și nu știam ce să-i mai răspund.“ A acceptat în cele din urmă situația și de curând a primit și telefonul dorit.

Greutăți copleșitoare nu poate spune că a întâmpinat. Familia și prietenii i-au fost alături întotdeauna. Greutăți financiare sunt și dacă ești singur, și dacă vorbim de o pereche. „În acest moment am două locuri de muncă în intervalul orar 8-17 ca să pot sta seara cu Alexandra.“ A fost un compromis care a aju­tat-o să fie și alături de copil în primii ani de școală, și să asigure veniturile necesare pentru familie.

Faptul că e mamă singură a făcut-o să reevalueze principiile după care a fost edu­cată. „De mică mi s-a spus că important este să învăț ca să îmi găsesc un serviciu sigur, să mă căsătoresc, apoi să fac copii și mai târziu să mă distrez. Am învățat însă că este o utopie să ai un serviciu sigur și o nefericire să amâni să îți trăiești viața. Trebuie să ne bucurăm de fiecare zi și să apreciem momentele alături de cei dragi, să le oferim celor din jurul nostru înmiit ca să putem primi la rândul nostru însutit.“ Din această cauză face voluntariat oricând programul ei și al Alexandrei le permite. La unele proiecte merg împreună, la altele merge singură. „Voluntariatul l-am început ca pe o terapie. Eram singură într-un oraș mare și zgomotos, schimbasem și domeniul profesional, aveam 5 zile în care îmi doream să îmi strâng copilul în brațe.“ O prietenă i-a vorbit despre o fundație care are un program interge­ne­rațional și așa a început.
Cea mai mare părere de rău este că nu a continuat cursurile de dans contemporan. „Dar părerile de rău nu contează atâta timp cât nu mă mobilizez să fac ceva.“

Cum a schimbat-o această expe­riență? Spune că are mai puțină încredere în oameni acum. „Marea nedumerire a fost cum poți să ajungi să îți dorești să-i spui vreo două celui pe care îl iubești! Nu am mai avut nicio relație din momentul des­părți­rii, de când Alexandra avea 3 ani. Adevărul este că în acest moment o posibilă relație o văd ca pe o vulnerabilitate. Însă probabil că nu am întâlnit omul potrivit care să îmi trezească încrederea.“

Nu își dorește să dea timpul înapoi și să schimbe momente. „Fiecare dintre expe­riențe m-a făcut ceea ce sunt acum. Ne șlefuim în permanență. I-am spus și fiicei mele să se poarte cu cei din jurul ei așa cum i-ar plăcea să se poarte ei cu ea și să caute să acționeze astfel încât să nu își dorească vreodată să schimbe ceva deja întâmplat. Greșeli este inevitabil să facem, este important să ni le asumăm, să încercăm să le îndreptăm și să ne cerem scuze de la cei pe care i-am făcut să sufere.“
Constată, cu amărăciune, că în societatea noastră femeia nu este văzută decât raportată la copii sau la soț, că nu se acordă suficientă atenție persoanei, ci mai mult efectului pe care îl produce asupra celor din jur. „Suntem modelele copiilor noștri, așa că trebuie să ne privim cu responsabilitate faptele. Mi-am pus întrebarea cum m-aș simți dacă fiica mea ar fi nefericită în relațiile ei și cum m-aș mai uita în ochii ei când aș înțelege că modelul nefericirii ei este același cu al meu… Așa am luat decizia despărțirii.“

 

Cătălina Oprea



Comments

comments

Previous:

„Fetele mele au dreptul la o viață mai bună“

Next:

Curling, un joc al minții

You may also like

Post a new comment