Invitație la lectură! Cititul nu e demodat!

28 January of 2013

Credit foto: Editura Polirom, Arhiva personală

Credit foto: Editura Polirom, Arhiva personală

Daniela Zeca-Buzura – “Omar cel orb”, Editura Polirom
Iubire, credință, moarte, nădejde, Orient

„La 1 septembrie 2012, ora 19, după o muncă de 2 ani și jumă­tate și la ca­pătul a 9 călătorii în Orientul Apropiat, care au început în
toamna anului 2007 și au cuprins: Africa de Nord, Emiratele Arabe, Iordania, Libanul și Iranul, romanul «Omar cel orb» era terminat și închidea seria celor trei titluri cunoscute deja drept «trilogia orientală». La jumă­tatea lunii octombrie, când l-am văzut întâia oară în vitrina unei librării, am resimțit o emoție puternică și m-am gân­dit la el întocmai ca la opera mea cea mai reușită.
Deodată, persanul Omar îi lasă în urmă pe îndrăgostita Darrielle din «Istoria romanțată a unui safari» și pe Saiyed din «Demonii vântului», ca să spună o
al­tă poveste despre iubire, credință și moar­te și despre nădejdea noastră continuă de a ne căuta împlinirea într-o lume mai bună. Cititorii fideli care, în 2010, au făcut din romanul al doilea al trilogiei o carte epuizată și au determinat apariția, anul trecut, a celei de-a doua ediții a poveștii de dragoste dintre maghrebianul Mehria și o tânără euro­peancă, vor regăsi în «Omar cel orb» ceea ce le lipsea și așteptau: o continuare a călătoriei orientale, de această dată în Iranul contemporan, de unde le sunt dezvăluite tradiții, secrete și tabuuri, drame și pasiuni, istorisiri despre
covoare, mirodenii, derviși, războaie și pace, nașteri și nunți.
Ceea ce eu am încercat să spun la capătul atâtor zile și nopți de căutări și la sfârșitul mai multor drumuri lungi, istovitoare și riscante, cititorii mei vor afla tihnit, la gura sobei, mirându-se, întrebându-se și nelăsând romanul din mână. Ei bine, nu mă laud singură aici, lipsită de sfială, ci este ca și când v-aș face o pro­misiune, ca de fiecare dată când plea­că de lângă mine o poveste care nu îmi mai aparține: personajul Omar o să vă placă nu doar pentru că eu l-am îndrăgit într-atât construindu-l, ci fiindcă el ne spune simplu despre cum să nu lași o iubire să treacă și ne îndeamnă să ne punem întrebări despre cum arată cu ade­vărat chipul fericirii pe care o vi­săm, înainte de a porni în căutarea ei. Omar, exilatul iranian, care sosește într-o lume nouă din actuala Europă de Est, ne pune tuturor în față o oglindă și are cu­rajul să rostească, răspicat și cu voce tare, ceea ce uneori ne spunem doar în gând.“

 

Simona Sora – “Hotel Universal”, Editura Polirom
Despre onoare, cuvânt dat și prietenie

„Povestea din «Hotel Universal» începe în vechii Bucureşti, iar de aici – prin întâm­plări, coin­ci­denţe şi mai ales personaje – vechiul spa­ţiu construit de una dintre dinastiile negus­toreşti ale locului, Casa Capşa, îşi întinde mrejele pînă în Crimeea sau Bulgaria, în Occident, dar şi spre Orient, la Constantinopole, Alep sau Damasc. Buric al lumii de altădată, Hotelul Universal ajunge, prin succesive ironii ale istoriei, o casă de taină a Securi­tăţii comuniste, un bordel proletar, iar în cele din urmă, un refugiu al boemei studenţehotel-universalşti din primii ani de după Revo­luţia din 1989.
Romanul are două planuri temporale: unul începe în anul 1856, când Vasile Capşa, întemeietorul celebrului restaurant bucureştean, eşuează lamentabil în prima sa întreprindere comercială de amploare, în Crimeea; cel de-al doilea începe în primă­vara anului 1993, când în Hotel Universal se petrece o cri­mă sau o sinucidere, rămâne de văzut. Personajul care face legă­tura între cele două planuri e somnambula Maia, de trei ori străne­poata «fetei de aur» aduse de Capşa la Bucureşti la întoarcerea sa din Crimeea. Ea scrie şi rescrie, într-o cameră din Hotel Universal, epopeea familială pe care bunica i-o povestise ani la rând, într-un ritual mereu modificat în funcţie de vârsta, gustul şi atenţia fetei.
Pentru mine, scrisul a ţinut întotdeauna de meserie. În ultimii ani, însă, în paralel cu alte lu­cruri pe care eram obligată să le scriu, am început – totalmente gratuit şi cam somnambul – acest roman care se pe­trece în cel mai bizar loc pe care l-am cunoscut vreodată, Hotelul Universal din centrul vechi al Bucureştilor. A fost o «invitaţie la eşafod» pe care n-am putut-o refuza, dar care nu mă priveşte numai pe mine.“

 

Dragostea-chiar-eaCorina Sabău – “Dragostea, chiar ea”, Editura Polirom
De ce iubim? De ce ne despărțim apoi?

„S-ar fi putut în­dră­gosti de ea din diferite motive, unele nebă­nuite. Spre deosebire de ea, despre el s-ar putea spune că a făcut ceva în viaţă. Şi i-a dat de înţeles cât de greu îi e să trăiască cu gândul că, în fiecare dimi­neaţă, un străin le leagă copiilor lui şireturile. Şi ei îi place aşa de mult să-i privească gâtul alb, proas­păt ca al unui licean. Dar de ce s-a îndrăgostit de el nici ea, nici eu n-am putea spune. În orice caz, a plecat de acasă. Şi-a lăsat bărbatul şi liniş­tea pe care i-o dă­ruise acesta, şi s-a dus după el. Au crezut că vor fi fericiţi. Au încercat să fie fericiţi şi au vorbit mult des­pre fericire, aşa cum vor­bi­seră şi odini­oa­ră, el cu fosta lui soţie, ea, cu fostul ei soţ. Aproape că nu exista zi în care unul dintre ei să nu aducă vorba despre fericire, aşa că până la urmă au fost nevoiţi să accepte că nu sunt fe­riciţi. Despărţirea n-a fost uşoară. O vre­me s-au întrebat de ce n-au reuşit. Apoi au încetat să-şi mai pună această întrebare. Au uitat.
Niciodată nu mi-a fost clar ce e cu dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Scriind cartea asta, credeam că o să mă mai lămuresc. Acum sunt mai confuză decât oricând. Când eram mică, nu puteam accepta că doi oameni care se iubesc pot ajunge să nu se mai iubească. Mi-era atât de insuportabil gândul ăsta, încât, atunci când ne jucam de-a mitologia, alegeam întotdeauna să fiu Pallas Athena. Preferam să mă nasc din ţeasta cuiva decât din două trupuri îmbrăţişate. De la o vreme, am început să mă obişnuiesc cu ideea că doi oameni care s-au iubit pot ajunge atât de străini, încât întâlnindu-se la brutărie să-şi spună doar «bună ziua». Asta-i tot ce am învăţat între timp.“

 

Material realizat de Cătălina Oprea



Comments

comments

Previous:

Curtea de Argeș – fosta Cetate de Scaun a Țării Românești

Next:

Mănăstirea Neamț

You may also like

Post a new comment