„Am ales să fiu pompier pentru că vreau să ajut oamenii“

16 December of 2013

foto Radu Vintilescu

foto Radu Vintilescu

O femeie deosebită și foarte curajoasă alege să-și riște propria viață pentru a o salva pe a semenilor noștri – un exemplu pentru noi toți!
Nu de puține ori am întâlnit oameni care nu credeau că am această meserie, dar și noi, femeile, am dovedit că putem avea o contribuție importantă în această luptă cu focul“, mi-a mărturisit încă de la început Liliana Apostol (38), una dintre puținele femei pompier din România. Curiozitatea mea jurnalistică vizavi de acest subiect este evidentă, iar entuziasmul de a realiza reportajul e greu de explicat în cuvinte. Fiind pentru prima dată în mijlocul pompierilor, vă pot spune doar că a fost o experiență unică și extrem de vibrantă. Pe drum spre întâlnire atât eu, cât și colegul meu fotograf, Radu Vintilescu, ne întrebam cum arată Liliana, cum se descurcă într-o muncă așa de grea și epuizantă. Ajunși în clădirea Inspectoratului pentru Situații de Urgență (ISU) „Dealu Spirii“ din București, așteptam nerăbdători să o cunoaștem. Am fost întâmpinați de colegii ei, care ne-au anunțat într-un ton oarecum oficial că se pregătește.
O căutam cu privirea încercând să o găsesc printre acei oameni prietenoși, înalți și bine făcuți. După câteva secunde, a apărut din spatele lor și încă își netezea hainele cu palmele, vizibil emoționată. 
Liliana se mișcă grațios și își poartă uniforma de reprezentare cu demnitate și eleganță. Îmi întinde mâna, se prezintă și observ că zâmbește. Îi admir  ținuta impecabilă și îmi spune că aceasta se poartă doar în anumite situații, pentru că în mod normal, când pleacă în intervenții, are altă uniformă. Din acest moment, atmosfera solemnă se destinde, iar povestea Lilianei începe să curgă într-o manieră mult mai firească decât mă așteptam.
„Înainte de a-mi alege această meserie am lucrat aproape 10 ani într-o unitate militară, ca civil, iar când am auzit de concursul pentru ocuparea funcției de subofițer operativ în cadrul ISU «Dealu Spirii» nu am stat pe gânduri și am încercat. Anul acesta se împlinesc opt ani de când practic această meserie.(…) Am fost conștientă că este ceva nou și mai greu de realizat pentru o femeie.“ Până să apuc să întreb, intuitiv mi-a răspuns: „La început m-am gândit nu neapărat la cât de greu ar fi pentru o femeie, la câte vom avea de înfruntat, ci la modul în care voi fi privită de restul. În toți acești ani am dovedit că și femeile sunt apte pentru a profesa meserii cu grad ridicat de risc, cu o responsabilitate uriașă.“
Liliana este căsătorită cu un pompier de la o altă unitate și au împreună doi băieți. „Cel mare are 18 ani și este pasionat de matematică și de sport, practică handbalul la Colegiul Mihai Eminescu, unde este elev, iar cel mic are 13 ani și este pasionat de muzică, urmează cursuri de pian și canto. A câștigat multe premii naționale și internaționale la pian“, spune ea plină de mândrie. De fiecare dată când se întoarce acasă de la muncă, mezinul o așteaptă curios să asculte ce intervenții a avut și ce a făcut – este foarte interesat să afle cât mai multe despre această meserie.
Dar Liliana nu e un simplu pompier. Este licențiată în psihologie, iar această pasiune i-a fost insuflată de o profesoară din liceu. „Am absolvit facultatea în 2009 și pot spune că m-a ajutat, pe mine ca om, să văd altfel lumea, oamenii, și să știu cum să reacționez în relația cu cei din jur“.
În timpul în care Radu îi făcea poze lân-gă mașinile de intervenție, mi-am dat seama că Liliana este mărunțică și firavă și am întrebat-o dacă are dificultăți cu manevrarea uneltelor și furtunurilor. Până să-mi răspună, un coleg de-al ei mi-a zis ferm și cu o notă de umor: „Aici nu e femeie! E pompier!“ Totuși, pentru a-mi satisface curiozitatea, ea mi-a răspuns că are un program de pregătire fizică și că face atletism.
„Când am ales această meserie am știut că și în timpul liber, dacă este nevoie de noi, va trebui să mergem la datorie. Dar nici măcar în aceste momente nu pot spu-ne că sunt detașată de meseria pe care mi-am ales-o. Când aud o sirenă de pompieri, mă gândesc la colegii din acea autospecială, unde merg, ce intervenție au, sau dacă văd la TV o știre despre incendii, nu pot fi indiferentă, pentru că oricând în această situație pot fi și eu. Mi-am dorit foarte mult să devin cadru militar activ și consider că devenind pompier militar este o mare realizare pentru mine.“
La întrebarea dacă îi este frică de foc, mi-a răspuns că este mai mult o teamă de „necunoscut“ sau de ceea ce poți întâlni la un incendiu (cât de complexă este situația) și a concluzionat că și focul și apa sunt la fel de periculoase atunci când nu ești pregătit să înfrunți pericolele naturii.
„Această meserie, prin noutatea și gravitatea ei, m-a ajutat să văd altfel viața și să apreciez mult mai mult munca aceasta. Aș alege oricând același drum“.
Ada Oprea



Comments

comments

Previous:

Viscri – capodoperă a arhitecturii săsești

Next:

Târgu Mureș

You may also like