Se mai „poartă“ căsătoria?

10 September of 2013

© WavebreakMediaMicro/Fotolia

© WavebreakMediaMicro/Fotolia

La 16 ani ne dorim ceva, la 25 altceva, iar la 35 ne amintim, zâmbind cu nostalgie, că doar cu un sfert de veac înainte toate marile noastre visuri legate de viaţa adultă se limitau la o nuntă ca-n povești, cu aplauzele rudelor extaziate şi un sărut cast. Copiii şi viaţa de zi cu zi a unei familii păreau lucruri atât de îndepărtate şi de lipsite de substanță precum viaţa în­tr-o altă galaxie. Creştem, ne schimbăm, iar odată cu noi se transformă şi sistemul nostru de referință, coordonatele vieții, dar şi ceea ce societatea, oamenii din jurul nostru obişnuiesc să numească „valori de familie“.

Vreau să mă mărit cât mai repede!
Fetele din ziua de azi se împart în două tabere diametral opuse. Din prima fac parte cele care susțin: „Vreau să mă mărit. Asta contează, restul nu are nicio importanţă!“ Cele din a doua tabără susțin: „De ce să mă mărit devreme?! Am toată viaţa înainte!“ Primele percep adesea problema căsătoriei din tradiţionalul punct de vedere al „statutului“. O abordează ca pe o posibilitate de a se evidenţia în ochii societăţii: „Sunt măritată, deci sunt importantă ca femeie“ sau „Acum toate prietenele mă vor respecta, mă vor invidia!“. A doua categorie preferă să se evidenţieze până la căsătorie – prin carieră, dezvoltare personală, experienţa diferitelor relaţii.
Nu pentru toate fetele căsătoria reprezintă visul suprem. Chiar şi problema măritişului, fie ea şi cu un adevărat prinţ în limuzină albă, este bine analizată. „Nuntă? Pentru câte persoane? Nu, nu sunt de acord! Mai bine s-o facem aşa, fără tam-tam…“
Relaţiile neoficializate – care din punct de vedere juridic sunt denumite prin termenul, nu tocmai elegant, de „concubinaj“ – câştigă tot mai mult teren. Unele cupluri locuiesc împreună ani, chiar decenii, au copii și proprietăţi împreună, dar cu toate acestea nu se grăbesc să treacă pe la Oficiul Stării Civile. În ziua de azi, tot mai multe fete percep instituţia căsătoriei ca pe o convenienţă, fără nicio legătură cu mesajul frazei de final din toate poveștile cu prinți și prințese: „Şi au trăit împreună ani mulți și fericiţi, până la adânci bătrâneți…“

Start cronometru!
Odată şi odată, momentul „Şi au trăit împreună ani mulţi şi fericiţi…“ vine totuşi. Și vine împreună cu o nouă schimbare a priorităţilor: în primul an de căsnicie sarcinile de zi cu zi pot părea foarte atrăgătoare şi chiar oarecum romantice. Amenajarea propriei vieţi, de persoană adultă, în care pe lângă responsabilitatea pentru propria persoană se adaugă şi cea pe care o purtați pen­tru un alt adult – partenerul de viață. Ce poate fi mai serios, mai important?!
Odată căsătorite, multe femei fac greşeala să cadă în perfecţionism, cufundân­du-se mândre în rezolvarea acelei probleme pasionante numite „Cum să faci în aşa fel încât să ţi se ducă vestea că eşti o soţie ideală?“. În cele din urmă, părinţii şi/sau prietenii, ale căror păreri erau importante până mai ieri în viaţa dvs., trec adesea pe planul al doilea – unii exprimându-și nemulţumirea, alţii fără să spună nimic. Iar tânăra soție îşi dedică întreaga viaţă bărbatului ei, uneori chiar fără să se mai gândească la serviciu. „Trece şi asta…“ – spune zâmbind cu înţelepciune mama ei, în adâncul sufletului dorindu-i sincer fiicei să aibă acelaşi entuziasm şi peste vreo… zece ani. Prietenii însă se cam supără: „Chiar a uitat de noi?!“
Pe la începutul celui de-al doilea an, dacă în tânăra familie nu a apărut încă un urmaş, agi­taţia entuziastă de după căsătorie scade încet-încet. Soţia „perfectă“ îi cedează treptat locul celei „normale“, reale, îşi caută agen­da cu telefoanele prietenilor și își reia întâlnirile cu fetele – „Să mai povestim și noi!“. Cu toate că întâlnirile „cu fetele“ ori „cu băieţii“ de dinainte de căsătorie se transformă de multe ori în prietenii între familii – toți găsesc multe subiecte de interes comun în aceasta perioadă şi nici partenerul nu se simte frustrat, dat uitării, în timp ce noi avem atâtea de vorbit cu prietena. Toţi sunt mulţumiţi, toţi sunt fericiţi!
Timpul trece, căsnicia capătă vechime, cei doi soţi îşi însuşesc deja arta compromisului. Şi vine iar momentul în care societatea începe să se agite…

Problema copiilor
Cu toate că unele reprezentante, destul de viclene, ale sexului frumos nu au nimic împotrivă să-şi manipuleze potenţiala victimă cu ajutorul „erorilor“ de contracepţie, procentul căsătoriilor de urgență – „Aoleu, două liniuţe!!“ – scade vertiginos.
În schimb, creşte numărul căsniciilor în care primii ani de existenţă nu sunt însoţiți de ţipetele și râsul copiilor, așa cum „se purta“ pe vremea bunicilor și chiar a părinților noştri – mai nou, cuplurile nu se prea grăbesc să aibă urmaşi. „Mai întâi să trăim şi noi fără griji, să ne bucurăm de viață, să ne punem pe picioare, şi abia după aceea o să ne gândim şi la copii!“, spun tinerii căsătoriţi şi, de cele mai multe ori, îşi respectă intențiile.
Tot mai puţini se hotărăsc să facă un copil bizuindu-se pe legendarul „dacă îl faci mai devreme, nici nu simți cum creşte“. Res­pon­sabilitatea faţă de un eventual copil îți cere să stai bine pe propriile picioare, necesită un viitor bine conturat și siguranță materială. În consecință, copiii sunt foarte im­por­tanți, dar deosebit de importantă e și posibilitatea de a planifica raţional venirea lor pe lume.
Vârsta maternităţii şi a paternităţii conştientizate creşte odată cu cea a căsătoriilor încheiate: statutul de mamă „trecută“, aplicat când­va femeilor de peste 27-28 de ani, este o noțiune depășită de mult, pentru că un cuplu abordează adesea problema naşterii primului copil şi la 30, dar şi la 35 de ani. Desigur, asemenea situații se confruntă adesea cu cri­tici din partea celor din jur. Însă dacă soţii se înţeleg, nu există niciun fel de probleme.

Împreună e mai vesel
„Să dorm, să dorm, să dorm…“ – asta e aproape unica dorință a unei proaspete mămici. E bine dacă părinţii, şi în special mama, te ajută, oferindu-ți posibilitatea de a-ți acorda măcar o jumătate de oră, de a te cufunda la repezeală în cada plină cu spumă parfumată ori de a trage un pui de somn.
De prieteni îţi aduci aminte doar când și când, comunicând scurt la telefon sau rareori pe Facebook. „De-aș avea eu problemele voastre!“ – îți vine să le spui, drept răspuns la peripeţiile lor. Singura şansă a soţului să nu treacă pe planul doi, în perioada concediului pentru creşterea copilului, este să se implice. Și dacă se descurcă, bravo lui!
Problemele carierei, ale dezvoltării personale sunt trecute cu tristeţe pe planul secund. Cel puţin pentru o jumătate de an şi asta doar în cazul în care există posibilitatea de a angaja o bonă sau de a-i conferi uneia dintre bunici rolul onorific de educatoare a juniorului. Pen­tru unele femei hiperactive această stare de lucruri este foarte greu de acceptat: chiar şi cel mai dorit şi iubit copil se poate transforma într-un factor incredibil de iritare. Iar aici totul va depinde de sprijinul şi înţelegerea celor apropiaţi. Pentru că nu există mame ideale, în schimb, obosite sunt cu duiumul.
Trece timpul, „vlăstarul“ învaţă să meargă, să alerge, să spună primele „de ce?“-uri. Şi dacă până în acest moment în familie nu s-au acumulat mii de reproșuri şi de nemul­țu­miri, toţi acţionează şi sunt dispuşi să păşească împreună şi spre un viitor comun. Despre un asemenea cuplu se poate spune fără greş că a „păstrat valorile eterne“.
Şi se simte nevoia unei concluzi: oricare ar fi timpurile, o căsătorie durabilă este garanţia unei vieţi, chiar dacă agitate, dar îndelungate!



Comments

comments

Previous:

Ne mai dam o sansa

Next:

Ce misiune avem pe Pamant?

You may also like

Post a new comment