Oscilez între dragoste, supărare și sentimentul datoriei…

08 December of 2009

Mama ta și mama mea s-au înțeles foarte bine. Și erai geloasă pe mine. Aveam un balansoar în grădină și tu nu aveai. Veneai cu părinții tăi în fiecare duminică, în vizită. Locuiați în oraș și vă plăcea căsuța noastră de la țară. Îmi amintesc cum ai plâns când tatăl tău a murit în război. Cât de speriată ai fost când v-au dat comuniștii afară din casă și  l-au arestat pe nașul tău. Au fost vremuri grele!“

Claudia simte cum mama ei alunecă într-o altă lume / Foto: Hubert Burda Medien

Claudia simte cum mama ei alunecă într-o altă lume / Foto: Hubert Burda Medien

Cuvinte care dor, cuvinte care mă rănesc. Femeia care își deapănă trecutul este mama. În fiecare săptămână stau câteva zile cu ea și o îngrijesc. Gătesc, spăl, calc, o duc la medic, o răsfăț. Sunt menajeră și infirmieră, fiică nu-i mai sunt. Mă crede o verișoară care a murit demult! Îmi povestește propria copilărie, așteaptă să mă întorc de la școală sau îmi dă telefon și vorbește cu mine în timp ce stau cu ea. Mama are demență. Tot ce i se întâmplă este abia începutul unei boli necruțătoare.

Seara, stau epuizată în pat și nu îmi pot opri lacrimile. Mama s-a schim-bat, nu o mai recunosc. O văd cum dispare în altă lume și nu pot să o ajut. Nici medicii. Mama trăiește în trecut. Cu morții care îi sunt dragi. Plânge când înțelege că este singură.

În asemenea momente, încerc să îi abat gândurile: „Hai să udăm florile!“ Adesea, o simplă banalitate o aduce la realitate.

Multă atenție și dragoste sunt medicamentele care îi readuc  lumina în priviri. Îi aloc foarte mult timp, o îngrijesc și încerc să o determin să se întâlnească cu alți oameni de vârsta ei. Mi-o amintesc ca pe un om foarte comunicativ. De când a început să realizeze că s-a schimbat, a devenit foarte retrasă. Se teme că oamenii vor observa că nu îi înțelege pe deplin. De teamă și de rușine se izolează tot mai mult de lume.

Îmi este foarte greu să o remontez psihic. Îmi consumă toată energia și toată răbdarea. Am convingerea că trebuie să trec prin acest calvar. Cine i-ar fi alături, cine ar înțelege-o pe mama? Este o datorie. Și ea m-a îngrijit când eram copil și nu s-a plâns de „nebuniile“ mele. Uneori, se comportă ca un copil: este neascultătoare și alintată. Nu vrea să meargă la culcare, chiar dacă oboseala o doboară la masă. Îi fac patul, îi pregătesc perna și pătura preferate. Cum ies din cameră se dă jos din pat. Mă enervez, dar mă străduiesc să îmi păstrez cumpătul. Îi vorbesc despre extemporalele și tezele de la școală, despre ședința cu părinții, până când adoarme.

Adesea oscilez între dragoste, supărare și sentimentul datoriei. Cu toată tristețea pe care mi-o provoacă situația în care se află mama, uneori mă face să zâmbesc. Atunci când se hotărăște să îmi facă pachețelul cu mâncare pentru școală, când vrea să îmi verifice temele sau să îmi facă cozonac numai cu drojdie …

Claudia, Constanța

Comments

comments

Previous:

Fața nevăzută a măștilor de clovn

Next:

Ernest – Cu mine, viața a fost și continuă să fie generoasă!

You may also like

Post a new comment