Toni Grecu, uzina de râs

25 November of 2014

Cam de trei decenii, Toni Grecu ne-a obișnuit cu cârcoteala de calitatea întâi și pare a fi inepuizabil ca inspirație. Niciodată nu știi dacă e ironic sau e doar mirat în fața miracolului prostiei omenești.

IMG_0285

Are 55 de ani, s-a născut și a crescut la Iași, orașul nostalgiilor sale. Este absolvent al  Facultății de Electronică și Telecomunicații, evident, din Iași, dar cea mai mare inginerie a vieții sale a început odată cu fondarea grupului Divertis, al cărui motor, inimă și suflet a fost timp de 27 de ani. Acum păstorește un nou grup, pe care îl putem vedea la Antena 1, miercurea de la ora 20.30: Serviciul Român de Comedie.

Ești o adevărată uzină care produce râs. Cât costă un kilogram de râs în timp și creativitate?
Dacă râsul s-ar măsura în kilograme, aș ști să răspund la întrebarea asta. Râsul se măsoară în ore de emisie sau în spectacole. O oră de emisiune de comedie costă în funcție de calitatea produsului, așa cum este și pe piața auto sau oriunde se face comerț. O oră de râs de calitate e mai scumpă, dar se adresează unui public mai restrâns, o oră de râs popular e mai ieftină, dar are rezonanță mult mai largă în spațiul public. Nu pot să răspund concret, cu cifre, pentru că ar trebui să intru în niște detalii contabile, care până la urmă n-ar interesa pe nimeni. Cert este că atunci când ești la început de carieră, râsul este ieftin din ambele puncte de vedere, și al costurilor, dar și al actului artistic în sine. Umorul însă se rafinează odată cu vârsta, pe măsură ce trece timpul nu mai suntem dispuși să râdem la orice. La vârstele înaintate ale înțelepciunii, râsul dispare aproape cu totul și atunci este foarte scump. (Râde.)

De la Divertis, unde echipa era masculină, ai evoluat spre un grup în care femeile sunt „forța“. Cât de important e să te bazezi pe femei și la muncă, și acasă?
La început consideram că femeile nu au ce să caute în branșa asta, pentru că îți aduc o mie de probleme, mai ales prin turnee – lucru real, de altfel. Dar odată cu trecerea timpului, odată cu migrarea către televiziune și cu dezvoltarea activității și pe latura aceasta, am constatat că lumea e compusă din două jumătăți, nu una, și că ar fi fost cu totul nena­tural să păstrez o configurație exclusiv masculină. Fetele sunt foarte importante în mecanismul emisiunii și spun asta în deplină cunoștință de cauză. La ora asta nu mai poți să faci televiziune doar cu bărbați, indiferent de ce vorbim. Și îți dau un exemplu: uită-te la televiziunile de sport și ai să vezi că aproape toți prezentatorii sunt de gen feminin. Aici femeia se pare că și-a găsit locul într-un timp scurt, mai repede ca-n politică. Și face și performanță.

Chiar, ți-au marcat destinul anumite femei din viața ta?
Nu știu dacă să răspund în glumă sau în serios, aș merge pe varianta în glumă, pentru că altfel nu pot fi sincer până la capăt. (Râde.) Cred că tovarășa Elena Ceaușescu a fost una dintre femeile care mi-au marcat anii de copilărie până la insuportabilitate, ea devenind din marele geniu al poporului român o odioasă de tristă amintire.

Vorbești deseori despre Iașiul copilăriei și tinereții tale. Ce locuri și ce oameni de acolo te cheamă, din când în când?
Părinții, în primul rând, și câțiva prieteni. Ca pentru oricine, copilăria e undeva bine reprezentată la capitolul memorie personală. Sunt o mulțime de lucruri care mă leagă de oraș, dar în principal e vorba de părinți și de câțiva prieteni. Iașiul este acum, după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase orașe din țară. E impecabil, zic eu. Dacă ar fi să mă mut din București, m-aș întoarce acolo. Fără nici cel mai mic regret.

Copilului Toni Grecu îi plăcea fotbalul. Mai joci și acum cu prietenii?
Era fotbalul de stradă, nu eram înscris la vreun club și nu am practicat vreun sport coerent decât de pe la 30 de ani, când am conștientizat că mișcarea e sănătoasă, nu o pierdere de timp. La vârsta copilăriei, fotbalul de maidan, cel maidanez, dacă vrei, era foarte bun și sănătos, un sport pe care îl recomand tuturor copiilor și oamenilor, pe care îi îndemn, dacă au ceva timp liber, să iasă din case și să facă mișcare.

A, chiar așa, într-o vreme a musculo­șilor, cum faci față? Mergi la sală, mănânci cu măsură sau ții diete?
Merg la sală cu măsură, țin dietă cu măsură, mușchi am cu aceeași măsură, nu cât aș vrea, dar asta e conformația și nu poți să te pui cu natura. Viața echilibrată, ăsta e secretul. Singurul loc unde pot să spun că se manifestă un dezechilibru e cel legat de activitatea profesională. Exagerăm la birou, la calculator, exagerăm tare până când nu mai vedem bine, ne dor mușchii cefei… Dar trebuie să facem și asta, altfel nu se poate.

Cum e să faci comedie într-o societate unde ilarul, grotescul și mitocănia au devenit normalitate?
Este greu, foarte greu. Comedia s-a transformat foarte mult în ultimii ani și s-a transformat pentru că o latură a ei – și mă refer aici la satira politică – a fost confiscată de politicienii înșiși. Ei fac comedie, o fac involuntar și de multe ori iese mai bună și mai adevărată decât cea realizată cu mijloace artistice. Ficțiunea nu se poate ridica la nivelul realității, realitatea e imbatabilă. Viața bate filmul. Nu știu cum va evolua asta, dar deocamdată comedia e într-un moment destul de dificil. Mă refer la comedia de televiziune, pentru că ea s-a restrâns în ultimii ani tot mai mult, iar ce a apărut nu este suficient pentru a acoperi locul rămas liber după ce au dispărut o mulțime de emisiuni. În locul comediei se practică reality-show-ul, cu toate consecințele de rigoare, iar publicul amator de gen s-a retras din fața televizorului și stă fie în fața calculatorului, fie în fața unei sticle de bere sau citește pur și simplu, lucru, de altfel, meritoriu în zilele noastre. Dar dacă vorbim de comedia de la TV, pentru că asta fac acum și la asta mă pricep – sunt niște probleme, poate vor trece, de fapt cred că vor trece… Comedia nu va muri, câtă vreme omul va fi pe pământ nu o să dispară comedia.

Care au fost cele mai hazlii întâmplări din viața ta, în ultima vreme?
Asta e o întrebare grea! Cea mai hazlie este cum am făcut eu poze pentru revista voastră azi și cum era să-mi las mașina în intersecție la Victoriei ca să vin pe jos la întâlnire, deoarece Bucureștiul e un oraș special, care ne oferă și clipe de neuitat când suntem în trafic. Am râs mult, dacă se poate chema așa. Întâmplări hazlii sunt tot timpul, depinde cât de tare ești dispus să le numești așa. Eu în majoritatea timpului nu râd cu gura până la urechi, nu sunt vesel fără motiv și nu am permanent o stare de exuberanță care să dea impresia că nu-s normal la cap. Munca pe care o desfășor, deși are ca materie primă glumele, e o muncă foarte serioasă și chiar dură. Lucrez împreună cu niște oameni care
și-au asumat treaba asta și la rândul lor ei sunt oameni serioși, își fac meseria cu pasiune… cumva ne ajutăm unii pe alții să ne ducem munca la bun sfârșit.

Dar de plâns, mai plângi câteodată?
Să plâng? Da, la filme, uneori. Dacă nu adorm. (Râde.)

Vrei, nu vrei, ești vedetă. Îți place notorietatea?
Nu întotdeauna. Au fost situații în care m-a deranjat, dar mi-o asum, m-am obișnuit, face parte din identitatea mea, nu mă mai deranjează acum. Un om care are notorietate nu poate intra într-un loc public și să se comporte ca alți oameni, decât cu niște riscuri, nu poate să intre într-un restaurant să bea până cade sub masă și fapta să rămână fără urmări; apare prin ziare, îl arată lumea cu degetul, e urât. Așadar, cel care are notorietate are și o sarcină destul de grea de dus în spate. Sunt mulți artiști mari pe care notorietatea i-a distrus. Nu e cazul meu sau al cuiva din România, dar notorietatea este o corvoadă de la un punct încolo. Pentru că industria de divertisment are o latură numită marketing, marketing de talente, mai precis, care îl dezbracă pe individ de o parte din sufletul lui, ca să facă comerț cu el. Iar individul acela rămâne doar cu o parte din el, și atunci când e singur s-ar putea să aibă niște probleme. Pe scenă poate fi minunat, în fața aparatelor de pozat, pe ecran poate fi minunat, dar în casă, când rămâne singur, e o problemă. De aceea nu-mi doresc să fiu mai mult decât îmi dă Dumnezeu, e foarte OK așa cum e.

Te-ai făcut inginer, dar mânu­iești cu mare talent registrele limbii române. Ai fost bun și la litera­tură? Cât te ajută acum lectura și cam ce mai răsfoiești?
Eram bun la română, deși toate lucrările și eseurile pe care le-am făcut în liceu au rămas în sertar. Apoi am continuat cu Politehnica și a rezultat o chestie interesantă în domeniul schițelor, al literaturii scurte și foarte scurte, pentru că până la urmă umorul e o formă de literatură, chiar dacă periferică… Ca să scrii scurt, concis, astfel încât mesajul să aibă conți­nut, motivație, trebuie să gândești un pic matematic. Marii artiști, romancierii se dezvoltă pe spații foarte largi, ei stăpânesc bine arta cuvântului și ne impresionează prin asta. Umoriștii trebuie să se rezume la lucruri cât mai scurte, glumele cele mai bune sunt cele scurte. Ce răsfoiesc? Acum citesc Osho, e la modă, știu, dar nu de asta îl citesc, ci pentru că l-am primit cadou, primesc cărți cadou. Osho mi se pare un filosof care bravează un pic, e la limita dintre înțelepciune și spectacol, show, dar pe care îl citesc cu o anumită ușurință pentru că are un stil foarte oral, el însuși dictându-și textele. Spune lucruri foarte normale, pe care le sim­țim cu toții, dar pe care nu ne gândim să le transpunem în cuvinte… e liniștitor seara.

Cum ești tu, cu tine?
Într-o căutare continuă și într-o dorință de înțelegere reciprocă pe care încă n-am reușit să o satisfacem. E acea nevoie de a te cunoaște pe tine însuți pe care nu reușești să o satisfaci niciodată, nu prea știm până la urmă cine suntem, dar acesta e inconștient țelul fiecăruia: să știe de unde vine, cine e și încotro apucă. De pe unde vin cam știu, cine sunt, mai mult sau mai puțin, dar încotro… e o problemă. Pentru toți.

 

Interviu de Ivana Iancu

Foto: Radu Vintilescu

Comments

comments

Previous:

Haideți să ne împrietenim!

Next:

Rugby-ul este ca un drog: Dacă ar fi să aleg din nou, negreșit aș alege același drum

You may also like

Post a new comment