“Câinii noștri fac parte din familie”

13 May of 2011

Câinii sunt și ei suflete nevinovate care nu doresc decât un codru de pâine și afecțiunea noastră

Foto: Arhiva personală Ana Alexa Diaconu


Am moș­tenit de la ai mei respectul pentru pământ, plante și animale, fiecare avându-și rostul lor pe lumea asta. Toate astea sunt o parte din noi și, cu cât distrugem ape, păduri, vânăm animale numai pentru distrac­ție, ucidem câte un pic din noi înșine. Iar animalele abandonate fac și ele par­te din natura acestui Pământ…
„Povestea mea cu cățeii nu a început de mult timp. Acum vreo șase ani, suportam cu stoicism vizitele prietenilor înso­țiți de câinii lor. Este drept că nici nu îmi imaginam cum e să ai cățelul tău“, spune Ana Alexa Dia­conu. Lucrează în turism, are o fiică și împreună cu Iulian, soțul ei, are o „familie“ de căței care numără opt exemplare. Andreea, fiica Anei, vorbește despre sim­paticele patrupede ca despre frații ei mai mici. „Povestea împrietenirii cu lumea aceasta, căci e o lume, a început cu Skipy, un Yorkshire pe care mi l-am dorit mult și care a fost primit în familia noastră ca un mic prinț. Este un episod trist, pentru că l-am pierdut după doar un an și jumătate. Nu am mai rezistat fără cățel și ne-am cumpărat imediat altul – pe Sticky, tot un Yorkshire, care a venit să ne aline. Evident, el știe că e special și este cel mai egoist dintre toți. Așteaptă să fie iubit și este supărăcios nevoie mare.” Bella, șefa găștii din casă, este o metisă pe care Andreea a găsit-o în parc pe vremea când mai stăteau încă la bloc. „Îmi era greu cu doi câini în casă, cu munca la firmă și cu un copil la școală, așa că Bella a crescut pe pontonul nostru plutitor și i-am admirat întotdeauna sto­fa de supraviețuitor. Acum stă cu noi și îi place în mașină, în barcă… numai cu avionul nu s-a plimbat!“, spune Ana.
Încă nu ne mutaserăm aici și, când am cumpărat locul de casă, Pedală era stăpânul zonei. Pedală, Pedy pentru noi, este un câine de talie mare, alb, care a suferit un accident în urma căruia merge în trei picioare. Este un câine extrem de blând, înțelegător, liderul recunoscut de grup. După ce am terminat casa și grădina, Pedală cu o gașcă întreagă de maidanezi din mahala îmi făceau praf totul, așa că l-am rugat pe Iulian, soțul meu, să îl ducă undeva, fiindcă mă săturasem să repar după ei. După lungi discuții, căci lui Iulian îi era milă de el, l-a dus undeva în oraș, aproa­pe de locul unde își parchează mașina. În fiecare zi Pedală, plângând, îl aștepta pe Iulian și, chiar dacă îi dădea mâncare, chiar dacă îl mân­gâia, nu se mișca de lângă mașină. Așa că de Crăciun l-a pus pe Pedy în mașină și mi l-a adus acasă. Și așa a rămas la noi definitiv. A în­țe­les că e un exemplu și e cumin­te.“

Familia nu și-a dat seama cum s-au umplut curtea și casa. „Iubăreț din fire, Pedală a adus-o pe Fetița, o cățe­l­ușă cu ochii verzi, cu care a avut 13 pui, din care am păstrat doar unul, pe Grigore-Coco. Pe ceilalți i-am dus la un adăpost, un­de, din nefericire, au fost omorâți. Țiganca-vulpița a fost adusă tot de Pedală, iar pe Bobo-Balon l-a aruncat cineva peste gard”, povestește Iulian. Andreea era înaintea examenului de permis auto și l-a rugat pe taică-său să îl țină pe Bobo, fiindcă ea va lua pentru asta examenul din prima. L-a luat și a rămas la ei și Bobo. Ultima „achiziție” este Ritchie, un westie alintat și drăguț pe care și l-a cumpărat Andreea la București, așa că el are statutul de nepot. Despre locul lor în familie, Ana mărturisește că: „Ei fac parte din familia noastră. Ne sunt prieteni foarte sinceri și nu cer decât un pic de atenție, ei oferindu-ne în schimb toată iubirea lor. Când venim acasă, «comitetul de primire se aliniază» și ne trece toată oboseala. E mare veselie în casă și în curte: Sticky, Bella și Ritchie se manifestă cel mai zgomotos. Uneori, iarna când e foarte frig, îi primesc în casă pe Țiganca și pe Bobo și stau toți înșirați în fața șemineului, la foc, ca niște biscuiți.“
Pentru familia Alexa Diaconu din Tulcea lumea fără căței e lipsită de bucurii. Mai au grijă și de cei de pe strada lor. „Dar îmi e greu să găsesc o soluție pentru câinii comunitar”, spune Ana. „Cred că, dacă fiecare dintre noi ar avea grijă măcar de câinele lui și nu l-ar arunca în stradă când se plictisește de el, tot ar fi mai puțini câini pe străzi. Mi se rupe sufletul de mila oamenilor care trăiesc pe străzi și, în aceeași măsură, de animalele fără stăpân. Sunt o idealistă dacă visez la o lume mai generoasă și mai deschisă? Mi-e imposibil să iau durerea acestei lumi, dar poate că acum, în preajma Sărbătorii Paștelui, ne vom gândi o clipă și la bietele suflete nevinovate care nu doresc decât un codru de pâine și iubire.”

Text: Ivana Iancu




Comments

comments

Previous:

„Meseria asta a fost visul meu“

Next:

Cupluri regale, iubiri de poveste

You may also like

  1. m-i se umple inima de bucurie sa stiu ca sunt persopane care se gandesc si la bietele necuvantatoare de pe strada care nu au nici o vina din ceea ce li se intampla. tot ce pot sa zic e ca le doresc acestor persoane sa le dea Dumnezeu sanatate si iubire pt ca ei sa o poata da mai departe
    PS: si eu am un catel luat de la adapost di 2 motani (frati)tot de la adapost adoptati

Post a new comment