Daniela Zeca Buzura – La confluența dintre lumi

13 November of 2009

Întâlnirile cu oameni care se încăpățânează să creadă în iubire, prietenie, cultură sunt rare și cu atât mai prețioase.

Pentru mine, Daniela Zeca Buzura era reporterul de televiziune extrem de bine pregătit, ale cărui emisiuni le urmăream în studenție, omul de litere devenit director al TVR Cultural (în 2004), o frumoasă reu­șită de îngemănare a celor două domenii diferite: domeniul literelor, al artei prin exce­lență, cu cel rece, strict, al administrării unei instituții. În conse­cință, propunerea realizării unui interviu cu persoana în cauză m-a speriat: „cine eram eu să-i iau un interviu tocmai ei?“ Și totuși… După documentarea prealabilă, am sunat-o pentru a stabili o întâlnire. Surpriză: după primul țâr, chiar dacă nu cunoștea numărul de telefon, a răspuns cu o voce veselă, mi-a vorbit pe un ton amabil, deschis… Deși îmi făcusem un plan de dis­cuție bine pus la punct, pentru a nu lăsa să se vadă că eram intimidată, după ce am făcut cu­noș­tință cu Daniela Zeca Buzura, o atmosferă caldă, relaxată s-a instalat, iar eu mă simțeam ca și cum aș fi stat la o cafea cu o veche prietenă.

Romanul „Istoria romanțată a unui safari“, apărut la Polirom în luna septembrie, pare scris cu poftă, dintr-un condei, și reușeș­te să ne trans­pună în acea magie a deșertului, a lumii musulmane, în care timpul pare suspendat…
Așa este, după 9 ani de la de­bu­­tul meu în proză, cu „Îngeri pe carosabil“, după ce am scris critică literară și literatură de specialitate (n.r. 3 vo­lume ce servesc acum ca manuale studenților de la Facultatea de Comunicare), cu acest roman m-am reîntors la literatură.

Cum a luat naștere romanul?
Totul a început cu participarea mea, în 2007, la un colocviu pe teme de massmedia, la Tunis. Acolo m-am împrietenit cu o musulmană, conferențiar universitar, participantă din partea țării – gazdă. Ea, Sousse Anne, este cea care m-a introdus în familia ei și mi-a des­lușit multe dintre tainele acestei lumi prea puțin cunoscute. Roma­nul a plecat de la personaje și de la fapte reale, pe care, bineînțeles, le-am contopit în această „poveste“. Astfel, Sousse Anne există, deși povestea ei de iubire este fic­țiune, soțul ei se numește Mehria, este un industriaș magrebian foarte bogat, dar și un om cultivat, foarte frumos spiritual, Zaouf este doica celor 4 bă­ieți ai cuplului, iar povestea de dragoste țesută în roman are ca punct de plecare relația celui de-al treilea fiu al acestui cuplu cu o tânără fran­țuzoaică: este povestea de iubire a unui musulman cu o creștină. Tot traseul des­cris în carte, în total 2600 km, l-am parcurs cu ma­șina, împreună cu Sousse Anne și cu fiul cel mic al acesteia (în lumea arabă, o femeie nu are voie să călătorească decât în­so­țită de un bărbat). Toate celelalte personaje de „raftul al doilea“ sunt întâlnite pe parcursul celor cinci vizite realizate de mine în Tunisia, de-a lungul a doi ani. Cartea este scrisă cu înfrigurarea unei europence care a avut revelația stra­nie­tății, care a încercat să pătrundă tainele acestei lumi și care și-a dat seama că, pe măsură ce află mai multe, știe, de fapt, mai puține. Ca atare, am încercat să fiu departe de ambiția că știu, am încercat doar să relatez acest „pitoresc altfel“. Tocmai pentru a cu­noaș­te mai îndeaproape lumea musulmană am studiat Coranul și am cons­tatat că întreaga viață sufle­tească a ara­bilor este dominată de atmosfera acestuia. Romanul, de alt­fel, are structură coranică.

Cartea prezintă în prim-plan, dar și în plan secund, povestea de dragoste dintre un musulman și o europeancă. De ce asupra ambelor povești planează eșecul?
Este ceea ce am constatat în lumea musulmană, în familia lui Sousse Anne: chiar dacă nu i se reproșa nimic iubitei creștine a fiului lor, chiar dacă nu aveau niciun fel de resentiment re­li­gios, se vorbea des­pre povestea de dragoste dintre cei doi ca despre o „patimă de cel mult 2 ani“. De ce această pre­mo­niție a eșecului? Pentru că via­ța le arătase că toate po­veștile de dragoste dintre un musulman și o creștină, în ciuda sentimentelor puternice, pâ­nă la urmă se destrămaseră: cele două lumi nu reușiseră să se împace. Înduioșător a fost faptul că, povestindu-i rând cu rând romanul lui Sousse Anne, ea mă tot întreba cum urma să se sfârșească povestea de dragoste dintre Mehria și Darrielle, într-un ungher al sufletului păstrând ea însăși o pâl­­pâire de speranță că vor izbândi.

Ceva ce nu te-am întrebat și ai dori să se știe?
Poate faptul că nu sunt soția lui Augustin Buzura, ci nora lui: sunt căsătorită de 10 ani cu Mihai Adrian Buzura, fiul lui Augustin Buzura. Deși în viața mea fictivă, literară, m-am simțit întotdeauna ca în certificatul de naștere (n.r. de alt­fel, romanul „Istoria ro­man­­țată a unui safari“ este semnat „Daniela Zeca“), mereu am purtat umbra lui Augustin Buzura după mine: multă lume a crezut că tot ce am realizat i se datorează lui. Sper ca acest roman să fie argumentul final dintr-un proces foarte lung de insinuări.

LUNGUL DRUM CĂTRE MANAGERIAT
Cum se face că ai ajuns de la filologie la televiziune, ba chiar la manageriat? (n.r. Daniela Zeca Buzura este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în Știinţele Comunicării. Din 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Ştiinţele Comunicării din ca­drul aceleeaşi Universităţi). Postul de conducere vine după 13 ani de jurnalism efectiv. După terminarea fa­cul­tății, am luat-o prac­tic de la zero pe acest tărâm virgin la noi, jurnalismul, și, mai ales, cel de televiziune. Așa am constatat că jurnalismul înseamnă auto­disciplină, vocație, fler și abia apoi vine doza de talent, că este aproape un exer­cițiu cazon, cu rigori, cu norme, toți cei din linia întâi fiind niște soldați. Tot ceea ce ni se pare că este improvizație la jurnalistul profesionist presupune, de fapt, un efort de ani de zile. Eu am început ca reporter, apoi am fost producător și așa mi-am dat seama că vreau mai mult, că vreau să descifrez tainele metafizicii televiziunii, să teoretizez practica. Așa am scris trilogia mediatică utilizată acum drept manuale pentru studenții Facultății de Comunicare.
Bucurii și obstacole întâlnite ca manager al unei televiziuni culturale? TVR Cultural este un canal de nișă pentru cei care au apetit pentru cultură, dar care își dorește să „convertească“ tot mai mulți telespectatori. Sarcina sa nu a fost și nu este ușoară, el apărând în anul 2002, după 10 ani de televiziune exclusiv comercială în România. Totodată, în prezent, suntem sub „dictatura rating-urilor“, or, pentru un canal cultural, cumulul este foarte lent, edu­cația și atragerea publicului realizându-se în timp. Totuși, în ultimii 3 ani, TVR Cultural a fost singurul dintre canalele TVR care a luat avans. Acum, că au trecut primii 5 ani ai copilăriei postului, el trebuie păstrat, șlefuit. În acest parcurs m-am lovit de neînțe­le­gerea oamenilor care do­resc glorie rapidă, dar surpriza cea mai mare a fost să văd că există și mulți profe­sioniști, și mai ales tineri, împătimiți ca mine. Am luat această misiune ca pe o provocare personală, îmi doresc ca TVR Cultural să fie atât de bun încât să-mi placă și mie să lucrez la el cândva, ca simplu angajat.

Interviu de Cătălina Oprea

Comments

comments

Previous:

Alina Sorescu – Cântecul şi televiziunea sunt raţiunea ei de a fi

Next:

O lume într-un univers al indiferenței

You may also like

Post a new comment