Învinși? Nu! Învingători!

01 February of 2011

Sunt oameni pe care viaţa nu i-a răsfăţat deloc, dar care și-au păstrat zâmbetul și au deve­nit mai buni, și-au croit un drum prin propriile forţe

Foto: arhiva personală

Fără oameni nu faci nimic; chiar dacă ne bârfim mereu între noi, tot cu oamenii lucrezi; între
ei trăiești, iar dacă ești ajutat, trebuie să ajuți la rândul tău.“ Este crezul lui Florin Petrachi, care rezumă astfel, în câteva vorbe, viața sa de până acum, de până la vârsta de 23 de ani.

Născut la Hârlău, într-o familie care s-a destrămat pe când el avea 6 ani, din cauza exceselor alcoolice și violente ale tatălui, Florin este un învingător, așa cum se con­sideră el însuși. Și-a găsit re­fugiul în desen, în pictură, chiar dacă apro­­pia­ții credeau că „doar zmân­­gă­lește caietele“. În școa­la generală, făcută la Hârlău, a frecventat atelierul de pictură de la Clubul Copiilor. Apoi, cu sprijinul Complexului de Servicii Comunitare „Bucium”, af­lat în su­b­or­di­nea Di­recției Ge­ne­rale de Asis­tență Socială și Pro­tecția Copilului Iași, și a dlui director Penciuc, a urmat Liceul de Artă „Octav Băncilă“ din Iași. „Clasa a IX-a a fost un haos pentru mine“, spune Florin. „Eram «băiatul din provincie» și, în plus, mă simțeam aiurea când îi auzeam pe colegii mei «tata mi-a cumpărat asta», «vine tata la ședința cu pă­rin­ții». Am stat la cămin. Acolo m-am descifrat pe mine ca om, acolo am învățat tot ce știu. Am studiat foarte mult în liceu, ore în șir, chiar și 32 de ore neîncetat. Am ajuns să reprezint liceul la toate olimpiadele de pictură și sculptură.“ Aceste perfor­man­țe, precum și cele 3 premii internațio­nale la pictură ob­ținute l-au ajutat să intre la Universitatea de Artă „George Enescu“ din Iași. Tot prin CSC „Bucium” a intrat în contact cu Fundația „Blue Heron”, care ajută prin programele sale de mentorat (ce includ sprijin material, cursuri complementare și relația cu un tutore – personalitate marcantă) tineri cu situații dificile să-și continue studiile. În schimb, studentul trebuie să frecventeze cursurile fa­cultății, să fie „integralist“, să facă voluntariat. „Ca voluntar, am ținut cursuri de pictură pentru copii, ba chiar am organizat și o expoziție cu lucrările acestora“, precizează Florin. De asemenea, tânărul trebuie să-i prezinte lunar tutorelui un raport cu privire la problemele și realizările sale ca student, ca voluntar, ca om. Artistul plastic Florin Șuțu e mentorul lui Florin.

„În 2010 mi-am luat licența în pictură, am devenit masterand în cadrul aceleiași facultăți și am început și Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră“, povestește artistul. „Ca să poți face și pictură bisericească?“, a venit, inevitabil, întrebarea, iar răspunsul a fost: „Ca să am mai multe op­țiuni, mai multe căi de reușită. Dacă Îl ai pe Dumnezeu în suflet, poți să-L și pictezi. Mi-ar plă­cea să fiu și designer ves­timentar, voi face și un master în domeniu. Oricine poate face două linii pe o pânză, dar, dacă nu pui suflet…“
Ca să reușești în viață în general și mai ales în domeniul ar­telor, trebuie să crezi îndeajuns în tine ca să poți trece peste anumite obstacole, să nu te dai bătut. „Când dau de un obstacol, îmi spun că sunt cel mai bun. E important, de asemenea, să ai pe cineva lângă tine care să te susțină. Dacă ai credință și încredere în tine, poți să reușești să faci orice. Eu îmi găsesc resursele în pictură“, spune Florin.
„«Când faci o treabă, fă-o bine, ca să nu mai vină altcineva în urma ta», așa îmi spunea tata, iar mie mi-au rămas întipărite în minte aceste vorbe. Pentru mine e mai important să-mi fac treaba bine decât câștigul“, își începe Cristina Porsega povestea. O istorie prea puțin obiș­nu­ită: tatăl ei a murit în anul 1996, într-un accident rutier în care au fost implicate și ea, și sora ei cu 9 ani mai mare. „Cel mai mult m-a marcat faptul că l-am văzut murind… Aveam 10 ani.“ Mama le-a crescut cu mari eforturi și le-a insuflat ideea că, dacă nu învață, n-o să reușească în via­ță. „Abia acum realizez cât de greu i-a fost mamei și cât de puternică a fost. Am luat-o ca model în viață“, spune Cristina. A făcut Liceul de In­for­matică din Câmpulung Mol­do­ve­nesc, localitatea na­tală. „Cu o lună înainte de bacalaureat, ma­ma a încetat din via­ță în urma unui cancer la sân. Așa cum eram, am susținut ba­ca­laureatul și l-am luat. Ulterior, prin dna Lidia Stărică, vicepre­șe­dintele Aso­cia­ției „Aba-Del-Tin”, am intrat în contact cu Fundația „Blue Heron”. Am fost acceptată ca bursieră ultima pe listă, iar acum sunt angajată a Fun­da­ției, pe post de coordonator de programe!“, adaugă râzând. A terminat Facultatea de Asistență Socială de la Timișoara și masterul în ace­lași domeniu și intenționează să mai facă un master pe psihologie moti­va­țio­nală.

„Ce faci când dai de greu?“, am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns: „Mă gândesc că nu există problemă fără soluție atâta timp cât o cauți în diferite direcții. Ce nu te omoară te întărește. Cel mai important e să ai credință că lucrurile se re­zolvă. Paradoxal, evenimentele din viața mea m-au învă­țat să fiu mai optimistă.“
Foarte impor­tanți pentru ea sunt membrii familiei care i-au mai rămas: „Dacă aș putea să-mi aleg familia, pe aceiași oameni i-aș alege. Sora mea locuiește la Câmpulung Moldovenesc, e asistentă medicală la Ur­gen­țe. Are familia ei, dar mereu și-a asumat perfect rolul de mamă față de mine.“
În momentul de față și-a încheiat o etapă din viață și este în căutări. Cândva va ajunge ca voluntar în Africa. Vrea să vadă da­că si­tua­ția de acolo este într-adevăr așa cum e prezentată și cu ce poate fi de ajutor. „Pentru mine, sprijinul Fundației a fost mai important din punct de vedere moral, personal, decât material”, mărturisește Cristina, „prin oamenii care mi-au marcat devenirea: dna Anca Mârza, tutorele meu, dna pre­ședinte Ștefania Magidson, dna Mihaela Constantinescu, directoarea programului de mentorat. Toate au crezut în mine și de la toate am avut foarte multe de învățat, ele mi-au dat o mare doză din optimismul lor.“

Text: Cătălina Oprea

Comments

comments