Durerea nu trece niciodată, doar înveți să trăiești cu ea

30 October of 2012

Stau de vorbă cu Georgeta și mă întreb unde încape atâta durere într-o mână de om, cum a reușit să se ridice după suferința în­du­rată.
Totul a început în 2007, la câteva luni de la căsătorie, când Georgeta a rămas pentru prima dată însărcinată. La primul control, efectuat la 5–6 săptămâni de sarcină, i s-a confirmat ceea ce simțea, că avea gemeni.

„A fost o sarcină toxică, foarte dificil de dus: am slăbit îngrozitor, am fost de mai multe ori în spital pentru perfuzii, întrucât eram deshidratată. Cu toate astea, în mod curios, copiii s-au dezvoltat foarte bine.“
N-a avut contracții, nici sângerări. Starea de rău s-a accentuat odată cu trecerea lunilor, ajungând să aibă și hipertensiune, dar și mâncărimi îngrozitoare de piele și retenție de apă. „Când îi spuneam medicului, mă trata de parcă eram exagerată.“
La 38 de săptămâni, brusc, într-o noapte, a simțit o durere puternică la piciorul stâng. A mers la reumatolog, care i-a recomandat cezariană de urgență, fiind sus­pec­tă de trom­boză. Însă medicul de la Maternitatea Giulești i-a spus că nu e cazul, copiii fiind bine, și i-a administrat antiinflamatoare și cortizon. Până a doua zi i-a cedat durerea, iar la ecografie s-a dovedit că totul era normal. „Medicul mi-a propus să-mi provoace nașterea, dar am zis să vin luni (era o zi de vineri), pregătită cu tot ce-mi trebuie.“
Așa că s-a dus în ziua de luni, a intrat direct în sala de nașteri, unde mai multe gravide erau monitorizate pe rând cu un singur aparat. „Mi-a rupt apa și de-atunci nu mai știu nimic, decât că medicul s-a schimbat la față. Mi-a făcut ecografie și, deși insistam să mi se spună ce se întâmplă, nimeni nu mi-a spus nimic, nici măcar rezidenții, care erau și ei șocați. Am cerut să-mi facă orice,
numai să-mi salveze copiii.“

Nu l-a văzut pe niciunul dintre copii și n-a auzit niciun sunet de la ei. S-a născut întâi Ioana și, la o jumătate de oră apoi, Vlad. „După ce a terminat cu mine, medicul a plecat. Am rămas multă vreme în sala de nașteri, uitată într-un colț pe o targă, tremurând îngrozitor de frig. Apoi am realizat ca prin ceață că sunt pusă să semnez niște hârtii cum că sunt de accord cu incinerarea. Am refuzat. Ei tot insistau, iar eu tremuram și plângeam de neputință.“
Vlad a scăpat, deși s-a născut al doilea și a stat mult timp fără lichid amniotic. Din pă­cate, Ioana nu, iar părinții nu au primit nicio expli­cație, ei neștiind nici în ziua de azi unde a ajuns trupușorul ei. Conform analizei anatomopatologice, Ioana era sănătoasă.
Plimbată din salon în salon după naștere, aproape fără îngrijire, a îndurat și mustrările personalului medical, care îi reproșa că și-a lăsat băiatul de izbe­liște. În realitate, Georgeta nu se putea mișca: era atât de slăbită în urma nașterii și a șocului suferit, încât nu se putea ține pe picioare, nici vorbă să ajungă până la salonul de alăptare. Pe lângă toate acestea, toți cei din jur, rude, prieteni au dispărut cu toții. „Numai Liviu, soțul meu, și mama mi-au fost alături.“

În cele din urmă a ajuns cu Vlad acasă. Deși toți apropiații încercau s-o încurajeze să uite de fetiță, să se bucure că are un băiat, pentru ea a început prăbușirea în prăpastia depresiei. „Abia mă puteam ocupa de Vlad. Plângeam întruna, voiam să vorbesc cu oamenii, să-mi descarc sufletul, dar pentru ei, inclusiv pentru mama, era un subiect închis. Numai Liviu m-a înțeles și m-a spriji­nit în tot acest timp. Ajunsesem să-mi fie teamă să ies din casă, să traversez strada. Tot timpul când mă uitam la Vlad simțeam că lip­sește ceva. Mă consideram vinovată că nu are o soră, că nu sunt o mamă bună.“
Tot Liviu a fost cel care a a pus-o în legă­tură cu Bianca Brad. „Am vrut să mă sinucid, dar m-am agățat de ea. Bianca a fost prima rază de soare după mai mult de 1 an de depresie, de atacuri de panică. Stând de vorbă cu ea și cu alți părinți trecuți prin așa ceva am început să mă simt ca un om normal. Ideea cea mai importantă este că durerea nu trece niciodată, doar că înveți să trăiești cu ea ca și cu un membru amputat.“
N-a vrut ca Vlad să considere că i-a fost frică, așa că după 2 ani și 3 luni a rămas însărcinată și l-a născut prin cezariană pe Victor (acum în vârstă de 2 ani).
„Am învățat că moartea nu e un capăt, un final, că noi coexistăm și cu persoane care nu mai sunt fizic aici. O prietenă m-a învățat să-i transmit în fiecare seară un gând Ioanei, iar semne primesc mereu de la ea.“
„Chiar dacă tu te vezi mereu pe fundul prăpastiei, de fapt, în fiecare zi urci măcar cu o câtime.“

EXTRA INFO
Comunică-ți durerea!
✽Deși opinia majoritară susține că nu e bine să vorbești despre lucrurile care ți-au produs suferin­ță, de fapt, comunicarea episoadelor nefericite din viața unui om și a sim­ță­mintelor, ideilor legate de acestea este un soi de exorcizare a răului din suflet, de conștien­ti­zare și acceptare a celor petrecute, de eliberare de vină.
✽E.M.M.A. – Eternul Miracol Maternă Alinare (organizatiaemma.ro), fondată de Bianca Brad, este o orga­nizație negu­vernamentală nonprofit și neafiliată politic sau religios, a cărei activitate se desfășoară pe bază de voluntariat și constă în sprijinirea familiilor care trec prin drama pierderii unui copil și, în mod special, a celor care își pierd
copilul înainte ca acesta să se nască, durerea lor fiind prea
puțin înțeleasă.

Cătălina Oprea

Comments

comments