Doina Ruști- o autoare fascinantă și o interlocutoare seducătoare în dialog

08 January of 2010

O autoare fascinantă și o interlocutoare seducătoare în dialog.

A câștigat Premiul Uniunii Scriitorilor, cel mai important premiu în literatura românească con­­temporană, îi place să scrie proză fantastică, consideră publicistica o uzură într-un anumit tip de discurs și a scris o singură poezie în viața sa, dar își dorește ca în viitorul apropiat să publice un volum de proză scurtă.

Cum v-ați descoperit vocația, talentul de a scrie?
Am început să scriu în momentul în care mi-am dat seama că îmi place să citesc…E un paradox ceea ce spun, dar, de fapt, primele povestiri le-am scris fiindcă do­­ream să ci­­tesc un anu­­mit gen de li­­teratură. Îmi doream povestiri fantastice și așa am început să scriu la vârsta adoles­cenței.

Primii autori care v-au influen­țat?
Pe vremea facultății făceam trans­crieri din Balzac. A fost un exercițiu îndelungat, despre care acum pot spune că m-a ajutat. Descoperisem sin­­gură, prin clasa a VII-a, un roman cu un titlu incitant pentru acea perioadă: „Ilu­­zii pierdute“, care mi-a plăcut teribil și pe care l-am citit pe ascuns, deoarece bunica nu îmi permitea să îl parcurg la acea vârstă. Prin liceu, făceam următorul exer­ci­țiu: deschideam la întâmplare un volum scris de Balzac și îl rescriam cu cuvintele mele. A urmat perioada Dostoievski sau cea „nebună“, a lui Már­quez, cu proza sud-americană.

Mircea Eliade?
Eliade este în primul rând un scriitor pentru suflet, întrucât toate cărțile sale se leagă de ceea ce e ro­­mânesc și toți avem această coardă sensibilă. Pe de altă parte, am avut privilegiul să lucrez pe operele lui când m-am angajat, prin anii ’90, la Editura Humanitas. Am scris și un Dic­ționar de simboluri din ope­ra lui Eliade, care a fost, de altfel, prima mea carte publicată.

Care a fost prima carte scrisă?
Prima carte scrisă cap – coadă este „Bestiarul cantemirian“, o car­­te despre „Istoria ieroglifică“ a lui Cantemir. Mi-a făcut mare plăcere să o scriu. Am terminat cartea la sfârșitul anilor ’80 și am publicat-o în 2007. Nu știu dacă o puteam publica mai repede, dar pur și simplu am neglijat acest lucru. Am scris-o cu mare pasiune și am uitat-o ulterior, undeva pe un raft.

Observ că vă pasionează sensurile cuvintelor, simbolurile…
Am terminat filologia și mi-am dat doctoratul în simbologie, iar de atunci am avut o perioadă lungă în care am fost preocupată de sensurile și legăturile care stau la baza lucrurilor semnificative, nu neapărat a simbolurilor. Cu timpul, nu pot spune că am rămas în aceeași fază, dar mă întorc la ea cu nostalgie, așa cum ne întoarcem cu gândul la perioada copilăriei.

Care este sursa de inspirație în crearea unui roman?
Cel mai mult mi-am dorit să scriu un roman despre o ex­pe­rien­ță teribilă pe care am trăit-o în copilăria mea și care s-a consumat în jurul unei fabuloase mori părăsite, despre care se spunea că este bântuită de o fantomă. Acesta e romanul la care am lucrat cel mai mult, „Fantoma din moară“, și datorită lui am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Este primul meu roman, am lucrat mult la el și nu l-am putut publica, pentru că editurile nu erau interesate în acea perioadă. L-am terminat la sfârșitul anilor ’80, structurat într-o altă formă decât cea de astăzi și nu am putut să-l public la nicio editură. Când aud astăzi că se putea publica pe vremea lui Ceaușescu, mă apucă râsul, deoarece știu cu siguranță că nici măcar să mă aproprii de un editor nu a fost posibil.

Cărțile dvs. au un final fericit?
Pentru mine, sunt romane care se încheie măcar cu o speranță, dacă nu cu un decisiv tonic. Sunt romane care se termină cu bine, până la urmă. În romanul „Lizoanca la 11 ani“, fetița este o învingătoare, reușește să se rupă de lumea în care trăia, să treacă în al­tă etapă. În „Zogru“ sau în „Omu­­lețul ro­­șu“, personajul prin­­­cipal își gă­seș­te iubirea. În „Fantoma din moa­ră“, fiind vorba de sfârșitul perioadei comuniste, finalul este un pic mai indecis; încheie o etapă istorică prin care românii au trecut cu greu.

Există un leit-motiv al întregii opere?
Da, există o obsesie a strămoșilor. În cronicile, pe care cu generozitate le-am primit, s-a scris despre aceste rădăcini. Sunt convinsă, în adâncul sufletului meu, că nimic nu se poate clădi din nimic. Iar perioada aceas­­ta pe care o traversăm, de de­cadență morală, nu este întâmplătoare, ea se spri­­jină pe acea perioadă de 50 de ani de comunism și pe alte mici greșeli, abateri de la valori, care au luat naș­­tere pe par­­cursul timpului.

Între vis și realitate

Am avut un vis la un moment dat, la ieșirea din adolescență și într-un moment de cumpănă, legat de îndeletnicirea mea. Am visat că voi ajunge scriitoare și mi-am visat o parte din viitor. M-am visat în fața unui raft de cărți din care am scos una dintre ele, și anume Dic­ționarul de simboluri al lui Mircea Eliade, deși pe vremea aceea încă nu știam cine este Mircea Eliade. Pe la jumătatea raftului, era o carte bej și am auzit o voce care mi-a spus că acea carte va fi una definitorie pentru mine. Nu am publicat nicio carte bej până în prezent și ca urmare a visului nu intervin în deciziile editorilor privind aspectul sau culoarea coperții. Ultima carte de pe raft era o carte de povestiri, proză scurtă. M-am gândit că după acea carte voi muri, dar vocea din vis mi-a spus că voi muri pe 16 decembrie 2005. Mi-a spus că nu voi scrie niciodată romane, iar atunci, disperată, în 2004 m-am străduit să îmi public primul roman pentru a schimba cumva acel destin din vis. Multă vreme m-am bazat pe acel vis, făcându-mi planuri diferite, urmărind date. Am realizat astfel că există o sumă de oameni care trăiesc un act decisiv, un vis, spre exemplu, și care își strică viața ținând cont de acea întâmplare care „pune șaua“ pe ei la un moment dat. Abia după ce am realizat acest lucru am început să trăiesc cu adevărat. Visul îmi dădea iluzia unui plan deja stabilit, când, de fapt totul, exista doar în mintea mea.
Pentru fiecare persoană există țeluri pe care uneori nici nu îndrăznește să le rostească, iar acest lucru o leagă de acel ideal făcând-o nefericită deoarece nu-l poate atinge și tristă pentru că nu este ceea ce a visat să fie. Eu vă sfătuiesc să vă trăiți visul, indiferent de consecințe, deoarece nimic nu e mai reconfortant pe lumea aceasta decât să muncești pentru visul tău secret, oricât de aberant ar fi.

Interviu de Cristian Niculescu

Comments

comments

Previous:

Doina Scripcaru – diva cu glas de privighetoare

Next:

Oana Andra, o voință puternică

You may also like

Post a new comment