Liniștea părinților

01 August of 2014

poveste 29Mama mea a plecat dintr‑un sat din Ialomița fără nimic, doar cu 
mintea ei. Cu două cozi lungi din păr galben, pe care bunica i le prindea coroniță. A plecat la liceu, la facultate. A învățat așa cum poate învăța numai un copil care „a făcut foamea“. Care trebuie să fure pâine de la masa de prânz ca să aibă ce mânca și seara. A învățat pentru că bursa era singura ei salvare. Nu plimbări, nu haine, nu distracții, ci mâncare. Îmi povestește cum a făcut naveta prin zăpadă 7 kilometri pentru a termina acel liceu. Îmi spune că nu putea să învețe seara de foame în timpul facultății. Îmi povestește cum a fost primul ei serviciu ca inginer – pe șantier, evident. Cu barăci, prea frig, prea cald, cu șobolani și mizerie. Când o văd cât a suferit când a trebuit să iasă la pensie după 45 de ani de muncă – pentru că cineva a avut un capriciu, nu pentru că nu ar mai fi putut munci –, văd cât a știrbit acest lucru din ea. Și mai ales văd că nu am cum să o ajut să înțeleagă că a făcut tot ce a trebuit, tot ce a putut, că… gata. Că nu e nevoie să muncești până
intri în groapă.
S-a luptat prea mult, ca mai toți părinții din generația ei, pentru a face ceva pentru copii. Să aibă o „situație“, să nu simtă foamea cum a simțit-o ea. A crezut până în ultima celulă că munca te scoate din sărăcie, că trebuie să înveți carte și să fii un om corect și muncitor, altfel nu poți reuși. Dar această credință i-a adus și o mare suferință de când nu mai muncește. De când nu își mai găsește locul.
Omul ajuns la pensie ar trebui să fie un om fericit și împlinit. Să-și ia acești
ultimi ani ai vieții și să își ofere o „scutire“, o iertare, o odihnă. Însă părinții acestei ge-nerații simt că nu mai au sens pe lume atunci când nu mai pot munci și nu mai pot face acel ceva material. Ce să facă dacă nu mai muncesc? Ei nu știu să facă altceva. De când se știu pe lume s-au luptat să-și depășească condiția și să își ajute copiii. Și mă doare sufletul pentru ea. Mă doare să văd că-i piere sclipirea din ochi. 
A făcut pentru noi mai mult decât trebuia, dar n-a făcut niciodată nimic pentru ea.
Astăzi m-a sunat, a fost la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea liceului. Pentru prima dată în ultimii 4 ani de când s-a pensionat i-am auzit vocea, vocea ei. Era fericită. Se întâlnise cu acei oameni care o vedeau tot ca atunci: strălucind! Oameni pe care i-a ajutat, care au reușit să facă ceva în viață, pentru că ea i-a sprijinit, oameni care i-au oferit acum (poate fără să știe) acea apreciere de care avea nevoie. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo într-un colț și să o văd fericită. Copilul cu părul de aur s-a întors în locul de unde a plecat, cu fruntea sus. Cred că astăzi s-a închis un cerc pentru ea. Sper să-i dea liniștea de care avea nevoie. Sper că știe că a făcut un lucru bun cu viața ei și că se poate odihni, că nu trebuie să mai facă nimic.

Miruna Mărgărit

Câștigătoarea ediției se numește Miruna Mărgărit. Are o fetiță de 3 ani pe care o cheamă Matilda și scrie pe un blog (easiea.blog­spot.ro), pe care își așterne poveștile despre fetiță și gândurile despre viață. Dacă îți place să scrii, atunci trimite și tu o poveste pe adresa re­dacției sau la adresa de e-mail [email protected] mai bune texte vor fi publicate și premiate cu un voucher de 300 de lei oferit de Takko.



Comments

comments

Previous:

Femeile și tehnologia

Next:

Tovarăși de viață, cu lăbuțe sau aripioare

You may also like

Post a new comment