Doina Scripcaru, o voce născută pentru a interpreta celebre arii de operetă, semnate Johann Strauss sau Franz Lehar.
Frumoasă și plină de feminitate, cu o voce seducătoare și un joc de scenă încântător, Doina Scripcaru a cucerit inimile numeroșilor spectatori ai operetei.
Când a avut loc primul contact cu muzica?
Ar fi multe de povestit. Deoarece nu orice persoană are harul de a face muzică și de a continua în același timp în acest domeniu.Consider că am moștenit talentul de la tatăl meu, care, deși nu a făcut carieră, era înzestrat cu calități vocale de excepție. Era un bariton foarte bun. Am început, în ciuda dorinței părinților, de mică, înainte de a începe clasa I și, insistând în dorința de a face muzică, am fost dată la școala de muzică, studiind instrument, așa cum se obișnuiește.
Ce fel de instrument?
Flaut. Canto se face doar din clasa a IX‑a. Am lucrat de‑a lungul timpului cu personalități importante în acest domeniu, precum Emilia Petrescu sau Magda Ianculescu.
La Operetă din ce an cântați?
Din 1997. Am fost și la Operă, dar m‑a atras acest gen complet al Operetei, unde trebuie să fii în același timp un foarte bun actor, dansator și solist. Un gen desăvârșit, în care te poți exprima în adevăratul sens al cuvântului.
Muzica ușoară v‑a atras?
O perioadă am predat muzică ușoară la Școala Populară de Artă, iar pe anumiți elevi chiar am reușit să îi influențez să studieze canto clasic, o tehnică muzicală care presupune, totuși, un studiu mai aprofundat.
Există un public fidel operetei?
Într‑adevăr, deși s‑au împuținat spectacolele, lumea continuă să vină în număr mare. Au mai rămas doar trei spectacole de operetă clasică: „Voievodul Țiganilor“, „Contesa Maritza“ și „Văduva veselă“. Când am ajuns eu aici, erau 20 de spectacole în program.
Care este motivul acestor reduceri drastice?
Probabil că sunteți la curent cu faptul că teatrul nostru a suferit un incendiu. Mai mult nu aș vrea să comentez despre deciziile care s‑au luat la scurt timp după cele întâmplate, dar e păcat că, totuși, piesele nu se reiau. Poate în viitor cineva va lua o decizie în acest sens.
Care este spectacolul cel mai apropiat de suflet?
Le iubesc pe toate. În fiecare spectacol se desfășoară o poveste de dragoste. Indiferent dacă joc o țigancă, o prințesă, o regină sau o cerșetoare, fiecare rol are povestea sa și încerc să mă transpun, pentru a evidenția în fața publicului scopul meu pe scenă.
Există un partener de scenă ideal?
Toți îmi sunt dragi, dar cel alături de care 13 ani am jucat în premiere este Alfredo Pascu. Ziarele au scris că am putea fi cuplul care să le urmeze Cleopatrei Melidoneanu și lui Dorin Teodorescu.
Ați participat la spectacole în afara țării?
Colegii mei mai merg. Eu, fiind primadona teatrului (rolul principal), nu prea pot să merg. În general, nu au loc spectacole complete, ci fragmente, arii din operetă, deoarece e greu să transporți dintr‑un loc în altul costume, decoruri, o operetă întreagă. Ultimul turneu l‑am avut în Egipt, la Cairo, spectacol cu arii și duete de operetă.
Tineretul este receptiv??
Tineretul este, în general, foarte interesat în a urmări spectacole de operetă, deoarece se poate regăsi în aceste povești de dragoste. Este imposibil, ca spectator, să nu te regăsești într‑un anumit moment al piesei de operetă. Dicția și jocul de scenă al fiecărui solist aduc și ele un plus de accesibilitate operetei, comparativ cu opera, care nu beneficiază de prezența unor pasaje de text. Opereta nu este un gen desuet. Este clasic și foarte apreciat, deși insuficient mediatizat.
Există sponsori în acest domeniu?
Am înțeles că sunt făcute destul de multe sponsorizări. Arta trebuie totuși ajutată, nu?
Câteva întâmplări inedite
…din viață
În cariera mea, am avut de‑a face cu diverse situații, caractere, unele picante, altele mai puțin. La una dintre reprezentațiile piesei „Văduva veselă“, am fost obligată să port o „cizmă ghipsată“, dar în același timp să și dansez grațios, fără ca publicul să observe. Cu toate că partenerul nu m‑a ajutat, impresia generală a fost aceea a unui dans grațios. Când, în culise, le‑am arătat colegilor ghipsul, regizorul mi‑a propus să‑l introducem drept accesoriu pentru următoarele reprezentații. Cu altă ocazie, de data aceasta tristă, la o reprezentație cu „Țara Surâsului“ (care începe într‑o notă de veselie și se termină într‑una tristă), după un deces în familie, am transmis aceeași stare de tristețe, pe care o aveam și eu, iar la sfârșitul spectacolului am observat că spectatorii din primele rânduri plângeau.
Un artist încearcă să se dedubleze și să‑și potențeze stările sufletești, dar când și realitatea îl ajută, efectul este maxim. Am lucrat foarte bine cu regizorii străini, dar și români de‑a lungul carierei mele.
Momente deosebite – Un moment tragi‑comic:
la o repetiție generală, am bulversat momentul culminant al piesei în clipa în care, invocând divinitatea și ridicând privirea și brațele spre cer, nu am mai putut rosti replica și am rămas în această poziție, repetiția trebuind să fie oprită. Ce se întâmplase? Fiul meu, care venea de fiecare dată după terminarea cursurilor clasei I la teatru, așezându‑se în primul rând, era de data aceasta în cel mai înalt punct deasupra scenei, de unde manevra cu nonșalanță un reflector, schimbându‑i culorile. Toți colegii, inclusiv regizorul, l‑au rugat timp de jumătate de oră să coboare. Cele mai dramatice momente au fost cele trăite în timpul repetiției la „Voievodul Țiganilor“ cu regretatul Dorin Teodorescu, cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă.
Nu degeaba se spune despre viața unui artist – dimineața vesel, seara trist.
Interviu de Cristian Niculescu
Comments

Previous:
Sophia – „Am crescut ascultând muzica anilor ’80”

Next:
Doina Ruști- o autoare fascinantă și o interlocutoare seducătoare în dialog
You may also like
-
10 Nov
Interviu cu actrita Ana Ciontea
Reportaje și interviuriPe scena Teatrului Național București a interpretat-o magistral pe Chivuța în „Două loturi”, pe Anna ...
-
17 May
“Am un copil în Cer și unul pe Pământ”
Reportaje și interviuriAngela are doi copii: unul alături de ea, minunea ei de pe Pământ, în vârstă ...
-
24 Apr
“Boala nu m-a împiedicat să devin mamă”
Reportaje și interviuri„Deși numele meu nu contează, ar putea foarte bine să mă cheme Alina sau Carina, ...
-
29 Mar
Hepatita, o boală perfidă
Reportaje și interviuri„Până în septembrie 2005 am fost un om sănătos, plin de viață și sigur pe ...