„Mi-e teamă să nu plece și ei din țară…“

22 April of 2011

Sfâșiată între dorința de a-i avea aproape pe copii și mulțumirea de a-i ști realizați altundeva…

Foto: Fotolia


Nici nu știu de ce vă scriu, poate pentru că simt nevoia să mă descarc. Și nu prea am cu cine să vorbesc: frați, surori nu am, am doar două prietene, dar au și ele problemele lor, nu vreau să le mai încarc cu ale mele.

Așadar… Sunt o tânără și „fericită“ pensionară de anul trecut. Am lucrat 35 de ani, am fost contabilă. Mi-am crescut fata mai mult singură, pentru că soțul a fugit din țară când Ramona avea 6 ani și de atunci abia dacă am mai auzit de el. Așa că am fost și mamă, și tată cum m-am priceput eu mai bine. Și cred că m-am priceput din moment ce fata mea și-a văzut de treabă, a făcut o facultate, s-a măritat cu un coleg de facultate, băiat muncitor și respectuos, și au împreună un băiețel de 4 ani. Sunt fericită că am această familie minunată, dar mă doare sufletul când îi văd în ce stres trăiesc, cu teama zilei de mâine. Ramona se așteaptă din zi în zi să fie închisă firma la care lucrează. Nu că i-ar plăcea foarte mult ce face (e asistent manager, deși ea a terminat Turism, dar n-a găsit niciun post mai de Doamne-ajută în domeniu), dar cu ce mai plătești apoi facturile? Ce mai mănânci? Cum supraviețuiești? Unde mai reușești să te angajezi dacă nu ai pe cineva care să te recomande undeva? Iar Radu, ginerele meu, e bugetar, adică are în continuare salariul tăiat, chiar dacă nu mai e vorba de același procent, de 25%. Văd cum îi macină umilința, rușinea când mai vin să se împrumute de la mine, o pensionară, ca să reușească să trăiască de la un salariu la altul. Și sunt oameni care au învățat, care au făcut o facultate și multe alte cursuri după aceea. Copilul, Dănuț, este la grădiniță. Ne-am dori să facă pictură și în afara opțio­nalului de la grădiniță, pentru că este foarte talentat. Din păcate, și eu, și părinții lui ne lovim de aceeași problemă: banii.

În fiecare lună mai tăiem cu toții câte ceva de pe listă. Și totuși, banii nu ne ajung. De ce oare? Nu mergem prin res­taurante, haine și încălțăminte nu ne-am mai cumpărat de luni de zile, la curent, apă sau mâncare nu facem risipă. Ginerele meu s-a văzut nevoit să vândă și mașina: nu mai avea bani de benzină și de celelalte taxe. În plus, la momentul respectiv, îi murise tatăl, iar economiile de-o viață ale mamei lui de-abia de-au ajuns pentru jumătate din cheltuieli. Să vă mai spun? Chiar dacă am tot încercat să-i încurajez că e doar o perioadă mai grea, că e criză în toată lumea, că o să vină și vremuri mai bune, uneori îmi pierd și eu spe­ranța. Ce m-a speriat cel mai tare este că, zilele trecute când am fost pe la ei, am văzut din întâmplare pe birou o listă cu locuri de muncă în străinătate.

Mi-e teamă să nu-i pierd, să nu plece departe de mine! Ei sunt tot ce am mai scump pe lumea asta. De atunci mă tot frământ… Dacă s-au hotărât să-și încerce norocul în altă parte, eu ce să fac? Să le stau în cale? Dacă în felul ăsta mă opun împlinirii lor? Știu însă că o să mă usuc de dorul lor…

Mioara, București



Comments

comments

Previous:

„Noua lui sotie vrea sa-mi ia copilul!”

Next:

Pasiune în căsnicie

You may also like

Post a new comment