„Copilul nostru va avea intotdeauna dragostea familiei!“

03 February of 2014

Foto: arhiva personala

Foto: arhiva personala

Cristina şi Matei Burcsa sunt un cuplu de tineri căsătoriţi care se pregătesc să-şi întâmpine pe lume primul copil, o fetiţă pe care o vor boteza Sonia Beatrice

Sunt fericiţi, împliniţi şi au planuri frumoase de viitor. Foarte greu îţi dai seama că au un trecut trist, că au crescut amândoi fără ma-mă şi fără tată, într-un sistem care aproape că a uitat de ei odată ce au devenit adulţi.

Matei (27) a trăit toată viaţa în sistemul de protecţie a copilului. „Am fost abandonat la naştere şi, până la 4 ani, am crescut în Leagănul de Copii din Sighetu-Marmaţiei. Am fost transferat, mai apoi, la Casa de Copii Preşcolari din Baia Mare şi mai târziu la Casa de Copii Şcolari Valea Borcutului.“ Mi-a mărturisit că s-a ghidat mereu după crezul „Școala te face om“ şi s-a ambiţionat foarte mult să meargă la facultate. De când era foarte mic ştia că vrea să devină artist. A terminat universitatea cu specializarea de artist plastic, deşi a intrat iniţial la sec-ţia de sculptură de la Cluj. „Am încercat să mă angajez în domeniu, dar nu am primit niciun răspuns și am ajuns să lucrez în sistemul de protecţie a copilului dintr-o întâmplare, iar acum nu mi‑aș mai putea imagina cum ar fi să nu lucrez cu copiii.“ A început să-i înveţe să deseneze şi organizează periodic expoziţii de artă. Un proiect foarte drag lui este „Şi sufletul meu are culoare“, o expoziţie care a avut deja două ediţii şi s-a bucurat de foarte mult succes. Îi duce pe copii în excursii, la spectacole, la înot şi organizează mereu noi activităţi – de meloterapie, de artterapie – menite să le deschidă copiilor orizonturile de gândire şi simţire. „Când am timp, îi învăț să cânte la chitară.“

Cristina (26) a crescut în condiţii foarte asemănătoare cu cele ale lui Matei. „Într-o perioadă chiar am locuit în acelaşi centru de plasament, însă, pentru că în instituţiile de tip vechi trăiesc câte 120-130 de copii, nu ne amintim unul de altul.“ După ce a terminat liceul şi-a continuat studiile în domeniul psihologiei şi urmează să-şi susţină examenul de licenţă. L-a cunoscut pe Matei în ianuarie, anul trecut, la una din activităţile de meloterapie organizate de el în centrele pentru tineri care au părăsit sistemul de protecţie. S-au îndrăgostit şi au hotărât să se mute împreună, iar în luna octombrie s-au căsătorit. Cristina era însărcinată, fericirea lor începuse să se contureze din ce în ce mai bine, dar şi-au dat seama că nu vor putea să se descurce singuri doar cu un salariu. De aceea, Matei şi-a luat inima în dinţi şi a apelat la HHC România, care i-a inclus în programul de inserţie socioprofesională a tinerilor. Carmen Rus, asistentul social din partea HHC România care gestionează cazul Cristinei şi al lui Matei, este mândră de seriozitatea cu care tinerii se pregătesc pentru noua lor viaţă. „Nu au restanţe la chirie şi la plata facturilor şi sunt foarte deschişi la toate sfaturile primite pentru asumarea rolului de părinţi responsabili.“

L-am întrebat pe Matei cum ar descrie copilăria și evoluția lui. „Nu am multe amintiri de când eram mic și nici nu vreau să-mi aminteasc prea multe lucruri din acea perioadă.“ Ştie însă că progresul făcut de atunci este major, cu atât mai mult cu cât unii colegi ai lui din sistemul de protecţie au luat-o „pe căi greşite“. Nu are regrete: „Lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum trebuiau să se întâmple.“ Matei e mândru de ceea ce a reuşit şi vrea să ajungă chiar şi mai departe. Și-ar dori să devină cu adevărat artist. Să aibă un studio, să aibă expoziţii, să câştige din arta lui. Dar nu ar renunţa niciodată la lucrul cu copiii. În viitorul foarte apropiat, Matei şi Cristina, împreună cu prietenul lor Valentin, şi el tot din sistem, îşi vor deschide propria asociaţie prin care îşi doresc să ajute tineri ca şi ei, care au părăsit sistemul şi au nevoie de un punct de sprijin. Au înregistrat-o cu numele „Şansa Mea“, însă şi-ar dori să o numească „Hope for a Better Future”, ca un tribut adus fundaţiei Hope and Homes for Children. Cristina îmi mărturi-sește că sunt o familie fericită. Sunt căsătoriţi, se iubesc, au o casă şi aşteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a primului lor copil. „E cea mai frumoasă recompensă pen-tru toate suferinţele pe care le-am îndurat. Dumnezeu mi-a dat tot ce am visat.“

Spre deosebire de Matei, Cristina şi-a cunoscut, în treacăt, tatăl. Acesta, însoţit de actuala lui soţie, a spus însă că nu crede că e fata lui, făcând o confuzie în ceea ce priveşte data naşterii. Cu toate acestea, ea spune că nu poate să-l judece: „Poate aşa a vrut Dumnezeu! Cine ştie ce viaţă aş fi avut?“

Ada Oprea

Comments

comments

Previous:

Mandela de la FC Barcelona

Next:

„Un pilot nu-și asumă riscuri,își asumă responsabilități!“

You may also like

Post a new comment