Un copil aruncă în aer sistemul. Cronică de film: Copilul-problemă

18 February of 2020

Ce faci cu un copil extrem de violent? Ce se ascunde în spatele violenței copiilor? Este ceea ce își propune să investigheze și să ne facă să înțelegem filmul german „Copilul-problemă”.

Am citit multe despre film înainte de a decide să îl văd. Majoritatea cronicilor, elogioase, desigur, subliniau și puneau în valoare reacțiile emoționale pe care filmul le trezește spectatorilor. Pe bună dreptate, m-am gândit, un film despre o fetiță de 9 ani, pe care mama nu mai vrea să o țină acasă pentru că este violentă și are reacții necontrolate. Și necontrolabile. Da, mi-am spus, un film care apasă butoane sigure, o poveste europeană despre anxietățile contemporane. În cel mai rău caz, i-am spus prietenei cu care am mers la film, ieșim când simțim că nu ne place.

Având în vedere așteptările și starea de spirit cu care am intrat la cinema, lovitura a fost cu atât mai năucitoare. Încă din primele scene o cunoaștem pe Benni, cu care simpatizăm pe loc. Are 9 ani și mari probleme de adaptare la școală. A trecut prin mai multe cămine adoptive și a fost refuzată de și mai multe. Are un chip angelic, care devine aproape diabolic în momentele de furie, aducând aminte de scene din Exorcistul. Este înconjurată de asistenți sociali, psihiatri, profesori și îngrijitori care încearcă să-i găsească un cămin, pentru că mama ei, după care Benni tânjește dureros, a respins-o.

Cazul lui Benni este des întâlnit: o mamă fără multă educație și mai ales fără o slujbă stabilă, pe care partenerii o părăsesc periodic și care are o relație de iubire-ură cu propriul copil. O mamă pe care toți asistenții sociali o roagă să-și asume responsabilitatea pentru Benni. Traversăm alături de fetiță mai multe etape și facem cunoștință cu un sistem de altfel bine pus la punct de salvare a copiilor cu problemă. Însă nimeni nu o poate salva pe Benni de atașamentul față de mama ei, după cum nimeni nu o poate salva și ajuta pe mamă.

Trauma cauzată de sufocarea suferită în copilărie a făcut-o pe Benni să nu suporte să fie atinsă pe față. Doar mama ei poate face acest lucru; în rest, orice altă atingere pe față îi provoacă crize violente. Mai mult, coșmarurile regulate o fac să ude patul des. Inteligentă și plină de energie, este forțată de sistemul de asistență socială să meargă la o școală pentru copii cu handicap. Ieșirile ei violente, amuzante pe alocuri, se transformă în atacuri concertate asupra altor copii. Trecerile de la ființa angelică, iubitoare, care știe cum să îngrijească un bebeluș, la copilul turbat și violent, care aproape ucide un băiețel, lovindu-l repetat cu capul de gheața patinoarului, abundă în film.

Spectatorul e țintuit într-o stare de stupoare și perplexitate, incapabil să găsească o soluție. Am vrea, toți, ca cineva să o adopte pe Benni și să o ajute să-și vindece trauma, dar cumva nimeni nu poate, nimeni nu reușește, în ciuda celor mai bune eforturi și intenții ale personajelor implicate.

Ce e de făcut cu acești copii care ies din sistem, care aruncă în aer sistemul, pentru care pare să nu existe un loc pe pământ?

Întrebarea rămâne și este poate mesajul direct și profund al filmului. Ce facem cu cei cu care nu putem face nimic? Îi trimitem în Kenya (aceasta este ultima soluție propusă pentru Benni – un soi de tabără pentru copii dificili tocmai în Kenya!)? 
Cum scăpăm de indezirabili, astfel încât să ne păstrăm integritatea și sentimentul că am făcut tot ce se putea, tot ce trebuia făcut? 
Ce facem cu aceste fete, acești monștri care nu se conformează conceptului de normalitate și care, dacă nu sunt vindecați de traume, cauzează haos și suferință în jurul lor? 
Cine e de fapt responsabil pentru apariția acestor copii-problemă în lume? Iată întrebări care arată fragilitatea unei societăți bine construite și gândite, dar care nu apără, în ultimă instanță, copilul, ci pe sine, propria funcționare și existență.

Mama refuză să-și asume rolul și responsabili­tatea și aflăm că și ceilalți copii ai ei încep să dea semne de violență. Sistemul funcționează cât timp indivizii se conformează. Dar nimeni nu știe ce să facă cu un copil furios și nimeni nu trage la răspundere mama, și ea victima unui sistem care nu-i oferă prea multe șanse. În cea mai bună din lumile posibile, la primele semne de disfuncționalitate, copiii sunt, ca de obicei, cei care suferă cel mai mult.

Filmul regizoarei germane Nora Fingscheidt este crud, cinstit, duios, nemilos și lucid. Fereastra pe care o deschide nu ar mai trebui închisă niciodată, pentru că suferința copiilor este o problemă pentru care ar trebui să fim trași la răspundere toți.

Scenele de fugă prin oraș, pe străzi și pe câmp mi-au amintit, cumva inevitabil, de un alt film celebru german „Aleargă, Lola, aleargă!”. 
Thrillerul din 1998 are ca protagonistă o altă fată sălbatică, de data asta o femeie tânără. 
Și mi-am amintit și de “Victoria”, un alt film german în care o fată este pusă în situația de a fugi o noapte întreagă pentru a-și salva viața. Doar că acum, în filmul Norei Fingscheidt, avem de-a face cu un copil. O fetiță furioasă, cu o traumă suferită în copilăria mică. Și care nu poate fi tratată pentru că lista de așteptare e lungă la psihiatrie și pentru că mai întâi trebuie integrată într-un cămin.

Însoțitorul ei la școală încearcă din răsputeri să repare dezastrul, dar pentru că se străduie să rămână profesionist îi refuză fetei chiar acel lucru de care aceasta are cea mai mare nevoie: un părinte iubitor.

Fiul regizoarei avea 8 ani în momentul premierei, dar ea nu l-a lăsat să vadă filmul. „Nu este deloc un film pentru copii, este un film pentru adulți, despre un copil.” Nimic mai adevărat. Toți adulții care au copii sau vor copii ar trebui să vadă filmul. Și să înțeleagă responsabilitățile pe care le au față de copii. Pentru că niciun sistem, oricât de bun și progresist ar fi, nu poate repara trauma cauzată de abandon.

Nora Fingscheidt, regizoarea, s-a născut în 1983 și acesta este primul ei film artistic de lung metraj. Ideea i-a venit cu câțiva ani în urmă, când filma un documentar despre un adăpost pentru femeile fără casă din Germania. Într-o zi, la adăpost s-a înregistrat o fată de 14 ani, iar regizoarea a fost șocată să vadă o fată atât de tânără acolo. „E o system crasher”, i-a spus asistenta socială (o spărgătoare de sistem s-ar traduce asta cuvânt cu cuvânt). „Când împlinesc 14 ani avem voie să le primim aici.” Așa a apărut ideea filmului, așa i-a rămas numele, care desemnează o persoană care scapă sistemului, pentru care sistemul a eșuat, nu a putut găsi o soluție.

Regizoarea însăși mărturisește că în adolescență era furioasă. „Trăiam într-un mediu mult mai stabil, aveam adulți în jur care făceau față energiei mele, însă eram o fată destul de sălbatică.” Au urmat câțiva ani de studiu în spitale de psihiatrie și centre de plasament, iar rezultatul este un scenariu curat, onest, lipsit de sentimentalisme și de obscenități. Un film de o strictețe și o duioșie tipic germane.

 

 

articol preluat din revista Practic în bucătărie 03/20

autor: Dana Verescu

sursă foto: PR

Comments

comments

obiceiuri eco

Previous:

10 lucruri pe care le poți face pentru a ajuta la salvarea Pământului

Next:

Au fost lansate cele cinci piese care intră în Selecția Națională Eurovision 2020!

You may also like

Post a new comment