Cristian Paraschiv își evocă stilul

14 December of 2009

Remarcat de celebrul Horia Bernea, dar nevoit să își părăsească țara, pentru a se exprima liber în artă

Foto: Arhiva personală Cristian Paraschiv

Foto: Arhiva personală Cristian Paraschiv

Deși a beneficiat de întrebări standard, prin intermediul internetului, lipsite uneori de factorul an­trenant al discuției libere, maes­trul Cristian Paraschiv a oferit răspunsuri obiective și pline de substanță, fără a mai necesita comentarii ulterioare.

Spuneți-mi câteva cuvinte despre dvs.: ce vârstă aveți, în ce localitate v-ați născut, sunteți însurat, aveți copii?
La cei 55 de ani ai mei, consider că un creator nu are vârstă, oricare ar fi arta pe care o practică. Domeniul artei este via­ța, iar domeniul vieții este arta. Con­cepția aceasta o împart atât cu soția, cât și cu fiica mea.

Povestiți-mi în câteva cuvinte despre momentele de început ale carierei și despre cum v-a atras pentru prima oară această artă.
Dacă vreți să știți când au început colegii și specialiștii artei să se intereseze de lucrările mele și să-mi frecventeze atelierul, aș situa acest început în anul 1978. Primul „monstru sacru“ care mi-a văzut lucrările a fost Horia Bernea. Nu-l cunoșteam personal, dar ne-am înțeles perfect. Consider că am fost realmente norocos pentru că Bernea a văzut în detaliu ce voiam eu cu pictura mea și a avut generozitatea să-mi vorbească de la egal la egal. În același an am expus pentru prima dată într-o expoziție personală și am câștigat Bursa Uniunii Artiștilor Plastici cu 14 voturi din 14. A fost prima și singura dată când am obținut o distincție în România, căci debuturile mele coincid cu începutul crizei sistemului, cu începutul politicii de persecutare a intelectualilor și a artiștilor, de marginalizare a celor care încercau să-și păs­treze linia lor de conduită.

Am înțeles că locuiți la Paris. De ce? Ce regim politic sau ce eveniment din viața dvs. v-a determinat să vă mutați în capitala Franței?
Cuvantul „mutat“ este tandru și mi-ar plăcea să mă visez spunându-vă: „dragă, m-am mutat la Paris pentru că la Bucu­rești începusem să mă plictisesc.“ Din păcate, un astfel de vis depășește orice utopie si definește imposibilul, nu numai în domeniul realității epocii, ci și în sfera imaginarului. Ca să păstrez un pic din tandrețea termenului pe care mi-l propuneți, aș spune că am „evadat“ la Paris. Mă simțeam de multă vreme ca un deținut, condiție care părea firească în sistemul comunist, căci aveam toți aceeași soartă. Unii au acceptat-o, alții, nu! Oportunitatea de a mă refugia s-a ivit în momentul în care m-am trezit pus în fața alegerii de a accepta și de a adopta condiția de victimă sau de a mă revolta și de a încălca interdicțiile, asumându-mi riscurile. Am ales a doua variantă, ca singura posibilă. Premiul luat la Festivalul Internațional de la Cagnes sur Mer (37 de țări participante), unde reprezentam România, mi-a permis să obțin un pașaport după o așteptare de 3 ani!

Prin ce diferă viața unui artist la Paris față de cea a unui artist la București (sau în alt oraș românesc)? Ce satisfacții aduce în plus?
În momentul de față, nu există nicio diferență și, din punct de vedere tehnic, lucrarea unui artist la București sau la Paris, în România, în Franța sau la Honolulu este aceeași. Avantaje există, totuși, în ambele cazuri: un artist la Paris poate vedea lucrările celor consacrați oricând vrea, căci are cele mai mari muzee din lume la îndemână. Un artist în România face parte dintr-o rețea limitată de meseriași, dintr-o „castă“ care funcționează precum o familie. În România ar trebui să păstrăm cu orice preț această convivialitate. Este ceva rar.

Foto: Arhiva personală Cristian Paraschiv

Foto: Arhiva personală Cristian Paraschiv

Cine v-a fost mentor?
Mentori am avut și am nenumărați. Lista ar fi prea lungă. Cât privește persoana care m-a descoperit…ei bine, eu n-am așteptat să fiu descoperit. Pe măsură ce am încheiat un ciclu de lucru, l‑am arătat. Bernea mi-a văzut lucrările la atelier fiindcă l-am invitat.

Care este cea mai remarcabilă expoziție la care ați participat?
Sunt câteva, dar, în ultimii ani, cea mai importantă este cea de la Neue Galerie Graz Austria, organizată de curatorul Peter Weibel și intitulată „Phantom of Desire“.

Aveți un pictor favorit sau care v-a influențat stilul?
Dacă vorbim de pictori voi începe cu Velasquez, El Greco, Rembrandt, Leonardo da Vinci, primitivii italieni, etc. Dacă vorbim de artiști, atunci Duchamp, Picabia și Beuys. E complicat să încerc o clasi­ficare.

Dacă ar fi să alegeți o altă artă, prin intermediul căreia ați dori să vă exprimați, care ar fi aceea?

Nu cred că am nevoie de o astfel de alegere. După părerea mea, în ultimii 20 de ani, adevăratul artist a fost cel complet, cel care a trebuit să fie capabil să folosească mai multe limbaje: dintre cele tradiționale, pictura, desenul, sculptura, iar dintre cele recente, fotografia, proiecția video, computerul sau insta­la­țiile performante de sunet, etc.

Ce loc ocupă femeia în artă, în prezent? Unul meritat?
Oare femeia trebuie să-și merite locul în artă? Oare locul ei se rezumă la a fi subiect al artei? Femeia ESTE în mod firesc, după cum bărbatul ESTE în mod firesc. Fiecare își definește locul și domeniul de existență. Con­dițiile afir­mării astăzi au evoluat, și toți cei care nu vor să înțeleagă progresele umani­tății o fac pentru că nu vor să-și piardă privilegiile. Este o problemă de educație și de cultură. Noi, românii, suntem geniali în respectul pe care i-l acordăm femeii și care începe și se oprește în pragul casei. Am făcut totuși o jumătate din parcurs. Tot e bine.

Interviu: Cristian Niculescu

Comments

comments

Previous:

“Un viitor mai bun pentru femei”

Next:

Iarna animalelor

You may also like

Post a new comment