“Am un copil în Cer și unul pe Pământ”

17 May of 2012

Credit foto: Ermolaev Alexander, 2012/Shutterstock.com

Angela are doi copii: unul alături de ea, mi­nu­nea ei de pe Pă­mânt, în vârstă de 2 ani și jumătate, și altul în Cer. Altfel spus, este și mamă de înger.„Primul meu pui, Călin Gabriel, s-a năs­cut pe 11 ianu­arie 2008. A stat cu noi doar câteva ore, după care s-a dus la Doamne-Doamne… Îmi vine în continuare să strig «De ce?», dar apoi realizez că nu are cine să îmi răspundă“, măr­turisește ea.
A pierdut prima sarcină în 2006, la 8 săptămâni s-a oprit în evoluție. A înțe­les că poate nu a fost momentul. În iunie 2007 a aflat cu imensă bucurie că este însărcinată. În perioada dintre sar­cini a făcut analize peste analize, teste genetice și absolut totul pentru a se asigura că va fi bine. Toate au ieșit bune. Medicul a hotărât totuși să facă din săptă­mâna a cincea de sarcină tratament de susținere a ei, având în vedere an­teceden­tele.
A urmat tratamentul, s-a simțit bine pe parcursul sarcinii și nu a făcut nimic din ceea ce l-ar fi putut afecta pe bebe. La 20 și la 29 de săptămâni a avut contracții, așa că s-a internat în spital și a urmat tratament cu medicamente, perfuzii, re-­paus la pat… Apoi a fost din nou bine. Copilul era vioi în bur­ti­că și se dezvolta bine. Întrucât se aștep­tau la o naștere prema­tură, Angela  a făcut injec­ții pentru maturarea plă­mânilor fătului.
„Exact în ziua în care intram în săptă­mâna 35 au pornit brusc durerile foarte mari. Con­trac­țiile au pornit dintr-odată foarte puternice și foarte dese. Am ajuns la spital în maximum 20 de minute, înțe­legând din prima clipă că urma să nasc. Nu eram prea speriată, pentru că la ultima ecografie văzusem ca micuțul era bine, avea aproximativ 2400 g, eram în 7 luni și jumă­tate, deci nu se anunța nimic rău. Câți copii nu se nasc la 7 luni și nu e nicio problemă?“
Așadar a ajuns la spitalul „Bega“ din Timișoara odată cu medicul F. D. Con­trac­­țiile erau extrem de dureroase, i s-a rupt apa și l-a rugat pe medic să îi facă ceza­riană. „Nu știu de ce, pentru că eu voiam naștere naturală. Mi-a spus că nu are acceptul șefului clinicii. Am ajuns în sala de travaliu cu dilatație maximă la nici o oră de la pornirea con­trac­țiilor.“ Patru ore s-a chinuit, dar… nimic! „Apoi am ajuns pe masa de operație și a venit pe lume puiul nostru, Călin Gabriel.
A plâns, a fost preluat de neonatolog, curățat… Era așa de frumos puiul meu! Avea o culoare foarte bună, 2.350 g și m-au asigurat că e bine. N-am apucat să-l țin în brațe, căci l-au dus la incu­bator. Am fost cei mai fericiți părinți preț de câteva ore…“
Toată noaptea, soțul Angelei a stat la terapie intensivă, văzând cum se stinge copilașul. „Mie nu mi-a spus decât dimi­neața. Dar eu știam… o mamă simte.“
Atunci totul s-a prăbușit! „Am stat imo­bilizată la pat, uitându-mă la colega de salon cum își strângea în brațe fetița. Am așteptat răspunsuri, dar am primit doar supoziții: «Poate că a avut suferință fetală în timpul travaliului…» (varianta cea mai vehiculată și care ar fi putut fi evitată dacă mi se făcea cezariana imediat), «Poate că a avut o infecție, poate…».“
Necropsia a stabilit că decesul a survenit din cauza unui stop cardio-respirator provocat de un infarct cerebral. N-a avut mal­formații. Și chinul a continuat… Tăti­cul lui a trebuit să-i scoată certificat de naștere și de deces, să se ocupe de înmormântarea lui fără preot.
„Am plecat acasă goală. Fără puiul meu. Aș fi dat orice măcar în pântece să mi-l pună cineva înapoi, dacă nu în brațe.“
Cele mai frumoase vorbe au venit de la copi­lașul unei prietene, de numai
4 ani: „Știi, mami, eu cred că Doamne-Doamne o să-l repare pe bebe și o să-l trimită înapoi la Angela în burtică.“ Și așa s-a întâmplat.
„Durerea nu trece niciodată, învățăm doar să trăim cu ea. Această tragedie ne-a făcut mai puternici, ne-a unit și ne-a în­vățat să luptăm. Întreaga familie mi-a fost alături. Soțul meu m-a învățat din nou să trăiesc, fără el nu știu unde aș fi fost acum. Am rămas cu puțini prieteni după această tragedie.“ Unii au rănit prin tăcerea lor, alții prin vorbe de genul „Las’ că faci altul“. Au rămas cei ce au spus „Îmi pare rău“.
„Cred cu tărie că puiul meu ar fi trăit acum dacă era scos la timp. Nu vreau să acuz pe nimeni, Dumnezeu să-i ierte!“ La doar o lună de la pierderea copilului a aflat de tragedia Biancăi Brad, fondatoarea organizației E.M.M.A., și a ajuns să organizeze pe plan local, în Timișoara, în martie 2008, prima întâlnire a părinților de îngeri. „A fost salvarea mea“, spune Angela cu tristețe și optimism totodată.

Extra info
„Nicio talpă nu este atât de mică,
încât să nu lase nicio urmă pe
lumea asta!“
✽Organizatia E.M.M.A. – Eternul Miracol Maternă Alinare este o organizație neguvernamentală nonprofit și neafiliată politic sau religios, a cărei activitate se desfășoară pe bază de voluntariat și care sprijină
familiile care trec prin drama pierderii unui copil și,
în mod special, pe cele care își pierd copilul înainte ca acesta să se nască,
durerea acestora fiind cel mai puțin înțeleasă.
✽E.M.M.A. își dorește ca pe site-ul organizatiaemma.ro oricine a pierdut un copil să-și poată plânge durerea sau să adreseze un gând către îngerașul său fără să se simtă judecat; acesta să fie locul în care să nu se mai simtă singur, să se simtă înțeles și în care să primească sprijinul emoțional și alinarea de care are nevoie.
✽27 mai este Ziua Părinților de Îngeri – şi în acest an, pentru a cincea oară consecutiv, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, 17.30, se vor aprinde lumânări şi se vor înălţa la cer baloane colorate simultan în 15 oraşe din România şi în
2 oraşe din afara ţării, respectiv în Anglia (Londra) şi în Franţa (Jossigny).
✽Ajută și tu – fie ca voluntar, fie donând 2% din impozitul pe salariu.

Cătălina Oprea

Articolul poate fi citit în numărul 11/2012 al revistei “Ioana”, acum pe piață.

Comments

comments