Acasă. Trei povești care trăiesc cu tine, sub același acoperiș

03 January of 2018

Căutând căldura, omul se acoperă cu trei straturi în cursul vieții. Primul este pielea. Al doilea, hainele de pe el. Al treilea, cei patru pereți pe care îi numește acasă.

Trăim la adăpostul propriilor locuințe fără să le cunoaștem istoricul, fără să știm cum am ajuns de la organizarea primitivă în peșterile din Lascaux la principiile feng-shui de decorare a casei sau excursiile de shopping la Ikea.

Pornind de la curiozitățile legate de combina frigorifică care păstrează vinul alb dulce de sărbători la temperatura optimă sau evoluția stilistică a dormitorului, putem reface istoria vieții private.

Habitatul domestic va părea cu atât mai picant pe măsură ce obiectele din casă vor fi însuflețite prin poveste.

În cartea lui Bill Bryson, „Acasă. O istorie a vieții private”, scriitorul pornește într-o odisee similară, cu fiecare capitol trecând pragul unei camere, până când periplul narativ îl aduce în fața unei evidențe emoționante.

“Casele sunt de fapt niște lucruri destul de ciudate. Nu au aproape nicio trăsătură caracteristică universală: pot avea, practic, orice formă, pot încorpora cam orice material, pot fi de aproape orice mărime. Și totuși, oriunde am merge în lume, recunoaștem casele și caracterul domestic imediat ce le vedem”.

Tu cât de bine îți cunoști casa?

Dormitorul. Temeiul casei

Casa s-a ridicat în jurul actului de a dormi. Dacă omul nu ar fi simțit nevoia să se știe la adăpost atunci când privirea se îngreunează de somn și nu poate fi vigilentă, așezămintele umane ar fi rămas mobile, destinate vieții nomade și sezonului cald.

La început, așadar, a fost dormitorul, dar nu mereu în lumina în care îl vedem astăzi, prin revistele magazinelor de design domestic și în formula propriei copilării.  

În epoca victoriană, paturile separate nu existau doar ca îndemn al moralei puritane. Somități în halate albe și stetoscoape atârnând de gât (însemne ale apartenenței la un colectiv select) puteau să emită sentințe năprasnice privind rolul patului în creșterea ratei mortalității.  

Respirația era considerată o practică necesară, vie, dar dăunătoare. În timpul somnului, corpul elimina prin suflu impurități interioare „de origine animală”, și nu puțini doctori numărau până la 40% din decese în contul aerului poluat inspirat în timpul nopții.

Din această cauză, cuplurile erau sfătuite să doarmă separat. Distanța însemna dezinfectare. În realitate, saltelele constituiau adevărata sursă de îngrijorare. Până la 20 de kilograme de pene de gâscă umpleau o saltea obișnuită, alte materiale folosite fiind: smocurile de lână, așchiile de lemn, rumegușul, algele sau părul.  

În asemenea încrengătură naturală se cuibăreau șoareci, ploșnițe, molii și purici. Iar somnul lor era mai dulce decât al omului.

Camera de baie. Cel mai tânăr membru al casei

Dacă numărăm o sută de ani în urmă, aflăm că baia nu exista în formulă de cameră integrată casei.

Reminiscențe ale fostelor băi există și astăzi, mai ales în zonele rurale, dar până și această imagine a mersului la baie în stil siberian (pe timp de iarnă trebuie să traversezi curtea sau muntele până să ajungi la gaura în pământ desemnată ca latrină) este mult superioară practicilor din secolul 17.

Într-o vilă nobilă, construită în era Tudor, în Marea Britanie, erau la modă closetele comunale, dotate cu până la 14 umblătoare.  

Intimitatea nu era atât de prețuită încât să necesite un avânt tehnologic timpuriu. Nici organizarea socială nu a contribuit la popularizarea latrinei, cu toate că ideea a fost lansată încă din timpurile lui Shakespeare.

Era mult mai ieftin să angajezi un servitor însărcinat cu sterilizarea camerei de baie (în alte cuvinte, curățarea oalei de noapte) decât să încropești un sistem de canalizare primitiv și, adesea, ineficient.

Încă o dată, Hollywood intervine în mod eroic să distrugă anumite prejudecăți de masă. Dacă la sfârșitul secolului 19, cei mai mulți oameni se fereau din calea săpunului și a băilor lungi de frica microbilor (germenii fiind asociați apei), starletele marilor ecrane au împrăștiat orice temere prin puterea exemplului.

Ca niște Venus moderne, actrițele anilor 1920 apăreau îmbăindu-se minute bune în căzi spumoase, de unde nu se deranjau decât să întindă un braț de sirenă spre paharul de șampanie. Un robinet cu presiune puternică învolbura spuma primelor zile din epoca de aur.

Cămara de iarnă. Sau povestea cutiei de conserve

Înaintea sistemului de refrigerare cu respirație de gheață siberiană, un bărbat pe nume Peter Durand a îmbunătățit păstrarea alimentelor dincolo de termenul de expirare. Cum? Cu ajutorul cutiei de conserve.

Britanicul a lucrat la designul și perfecționarea micuțului cilindru de tinichea timp de zece ani, între 1810 și 1820, iar o altă pereche de englezi a așezat noua invenție pe linia de producție industrială.

În varianta prototip, conserva era făcută din fier forjat și atât de bine sigilată, încât instrucțiunile de utilizare te trimiteau la un ciocan și o daltă, dacă îți doreai acces la comoara dinăuntru.

Alternativ, noile recipiente cu mâncare erau ținte de tragere pentru soldații care își foloseau baionetele ca desfăcător de conserve. O soluție mai eficientă s-a găsit în timpul războiului civil american, în 1858.

Cutiile de conserve au permis generației de europeni care au trăit perioada marilor cuceriri coloniale să se înfrupte dintr-o delicatesă rară. Carnea de vită argentiniană lua forma conservei pentru a trece oceanul fără să își piardă nici gustul, nici textura aparte.

Sursă: Unsplash.com

Comments

comments

locuinta mai spatioasa

Previous:

5 trucuri-minune pentru o locuință mai spațioasă

dormitor confortabil

Next:

Sfaturi simple pentru un dormitor confortabil și relaxant

You may also like

Post a new comment