În conflict cu sine și cu toată lumea

13 May of 2011

Foto: Fotolia

Mereu în mișcare, veșnic agitat și rareori fericit, copilul cu ADHD și-ar dori să fie acceptat așa cum e
Raluca este o fetiță cu ochi căprui și păr șaten, în vârstă de 9 ani. Este elevă în clasa a III-a. Pare un suflețel neîmblânzit, mereu în conflict cu colegii de școală sau de joacă (se ceartă și chiar se bate), iar aceștia o consideră „rea, bătăușă, periculoasă“, povestește mama, Mioara. Mai mereu ajunge acasă cu câte o vânătaie sau cu ochii în lacrimi. Învățătoarea o ceartă frecvent, îi spune că este „aeriană“, că „poate, dar nu vrea să învețe“, că „nu se străduieşte suficient“. Și chiar nu mai știe cum să procedeze cu ea: tot timpul Raluca parcă e pe arcuri, are ceva de făcut în timpul orelor, plânge când primește o notă mică sau dacă nu este ascultată atunci când ridică mâna. Dacă este pusă să răspundă, adesea se precipită, uită ce a dorit să spună și începe să plângă. Di­mi­neața, când o tre­zeș­te mami să se pregătească de școală, sau la prânz, când vine de la școală, se plânge că o dor stomacul și capul. Deși este o fetiță cu o inteligență uimitoare, rezultatele școlare sunt slabe. Acasă, stă câte 3-4 ore cel puțin în fiecare zi ca să-și facă temele, iar asta cu condiția ca mama să stea lângă ea sau chiar să facă o parte din teme. De citit nici nu vrea să audă. Când mama o mai critică, izbucnește în plâns. Ora de culcare rareori e respectată. Preferă să se implice în activitățile adulților, adesea îi întrerupe și vorbește nepoliticos. Cu sora ei mai mică este foarte grijulie, dar mereu are impresia că mami o iubește mai mult pe aceasta, deși Mioara se stră­du­iește să nu facă di­fe­rență între ele (tatăl e plecat la muncă în străinătate). Mama spune că Raluca „e de­zor­donată, leneșă, nu reuşește să păstreze ritmul cla­sei, să scrie de pe tablă, cade pe gânduri, nu îşi notează temele pentru acasă, care, de altfel, sunt un adevărat coşmar“.
Așa suna povestea Mioarei când a ajuns la psiholog. De fapt, la început, mama n-a vrut să accepte că fetița are o problemă medicală reală, i-a fost rușine să meargă la psiholog. În urma eva­luării psihologice a Ralucăi, a dis­cu­țiilor cu mama și cu în­vățătoarea, fetița a fost diagnosticată cu ADHD în care pre­ponderența o are deficitul de atenție. Psihologul a lucrat cu Raluca, dar și cu mama, și cu în­vățătoarea. După 6 luni de intervenție psihologică, mama a înțeles problemele fetiței și a învățat cum să le facă față. I-a făcut Ralucăi un program zilnic de acti­vități, iar fetița a fost implicată în această rutină obligatorie. Ma­ma o laudă mai mult și o răsplă­tește atunci când fetița se achită de sarcinile ei, ceea ce a dus la reducerea comportamentelor negative și la îmbu­nătă­țirea relațiilor cu familia și cu colegii. Și la școală îi e mai bine Ralucăi: atmos­fera în clasă s-a îmbunătățit, învă­țătoarea a înțeles ce înseamnă ADHD și a fost de acord să schimbe regulile clasei și să aplice o strategie adaptată fetiței.
Concluzia Mioarei? Mai întâi trebuie să schimbe ceva părintele și abia apoi se va schimba copilul. Pedeapsa și violența fizică nu fac decât să agraveze situația, iar a face temele în locul fetiței nu e o soluție, așa cum nu e obligatoriu ca Raluca să primească doar calificativul „foarte bine“.

Mihai este un adolescent năzdrăvan, cu părul nisipiu. Tatăl lui se declară mân­dru de succesul na­țional atins de echipa de fotbal din care face parte Mihai și de cât de performant e băiatul său pe terenul de fotbal. Pe teren este uimitoare maniera în care Mihai acordă atenție acțiunilor și strategiilor de apărare. Este capabil să prindă mingile și în același timp să urmărească adversarii și să asigure motivația necesară echipei.
„Dar când este la şcoală, povestea capătă o altă formă“, aduce mama dilema în discuție. Mihai are un nivel superior de inteligenţă şi rezultatele la teze sunt foarte bune, dar în sarcinile şcolare de zi cu zi şi la lucrările de control abia dacă trece de nota 6. Mihai îşi doreşte să aibă rezultate şcolare foarte bune, deoarece vrea să devină student la medicină şi ştie cât de importante sunt rezultatele pentru admitere. Cu toate acestea, de ani de zile este incons­tant, superficial în sarcinile şcolare. „Evită frecvent efectuarea temelor de casă şi suntem săptămânal solicitaţi de diriginte să luăm măsuri – această frustrare o resimţim de ani de zile“, spun părinții. „În majo­ritatea cazurilor profesorii îl percep ca fiind absent. Nu are probleme de com­por­tament, dar adesea nu ştie despre ce se discută în clasă sau la ce pagină au ajuns cu lecţia. Cum poate fi Mihai atât de atent pe teren şi atât de neatent la şcoală?”
Pe durata discuţiei, Mihai a evitat privirea clinicianului; mai apoi se citeau pe faţa lui frustrarea şi îngrijorarea, iar ochii îi erau umeziţi de lacrimi. Mesajul transmis de Mihai se rezuma la „știu că trebuie să învăţ, ştiu cât de important este pentru viitorul meu şi chiar vreau să fiu mai atent, dar pur şi simplu nu pot. Efectiv, nu pot să mă concentrez la şcoală aşa cum o fac atunci când joc fotbal“.
După evaluarea clinică, lui Mihai i s-a pus diagnosticul de ADHD subtip deficit de atenție. Psihologul a lucrat și cu el, și cu părinții, iar rezultatele au apărut: s-a îmbunătățit relația din­tre adolescent și părinți, care nu-l mai presează pentru ceea ce nu face și îi acordă feedback pe ceea ce face bine. Schimbări sunt și la școală: Mihai utilizează acum tehnici de „readucere“ a atenției pe sarcină, iar profesorii au înțeles diferența dintre lipsă de voință și deficit de atenție.

CE ESTE ADHD


Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenţie (ADHD).
Simptomele sunt:

    dificultate în menţinerea atenţiei;

dificultate în controlul comportamentului;

     hiperactivitate.
    Simptomele se manifestă devreme în copilărie (înainte de vârsta de 7 ani), dar se întâlnesc și la adolescent, și la adult. Prevalenţa este de 3-7% la copiii de vârstă şcolară.
    Între mit și realitate:
    Mit: ADHD nu este o boală.
    Realitate: ADHD este o afecţiune medicală, nu un moft al copilului.
    Mit: ADHD este rezultatul unei educaţii proaste.
    Realitate: ADHD nu este rezultatul unei educaţii proaste, dar unele simptome pot fi ameliorate sau agravate de acțiunile educative.
    Mit: ADHD-ul trece cu vârsta.
    Realitate: 70-80% din copiii cu ADHD continuă să aibă simptome şi în adolescenţă, iar 50% au simptomele de ADHD ca adult.
    Mulțumim pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material domnului Gyorgy Gaspar, psiholog clinician în cadrul Centrului de Educație Emoțională și Comportamentală „Salvați copiii“ din București.

     

    Text: Cătălina Oprea




Comments

comments

Previous:

Etnobotanicele care îți aduc “fericirea”

Next:

Teroarea din școli. Când elevii devin violenți

You may also like

Post a new comment