Box la feminin

17 November of 2014

Raluca și Roxana Dinescu sunt două surori gemene, extrem de simpatice, de nedespărțit, specialiste în relații internaționale și studii europene. Până aici nimic neobișnuit. Povestea care le scoate din mulțime începe în ring, unde amândouă practică la nivel profesionist box și MMA (Mixed Martial Arts).

IMG_7201
De când era adolescentă, Raluca și-a dorit să se facă blondă și să aibă câteva tatuaje. Roxana era mai rezervată și, oricum, nu prea conta, pentru că mama lor, deși le oferea suficientă libertate, le-a interzis anumite lucruri, încercând să le îndrepte pe fete către îndeletniciri constructive și frumoase. Așa că au dat cu nasul de tenis și înot. Dar nu le-a plăcut. Roxana își aduce aminte că, pe la 14 ani, mama le-a dus să învețe karate. „Am găsit un sport care să ne placă. Am făcut karate până la terminarea liceului, când ne-am gândit că să urmezi o facultate în orașul natal este prea banal și am plecat la studii la Cluj. Acolo am început kickboxingul.“ „Am început antrenamentele imediat și se pare că aveam talent. Era un mediu de antrenament plăcut, dar înaintea noastră, în aceeași sală, se antrenau cei de la box. Îmi amintesc cum i-am văzut pregătindu-se pentru un campionat. Era și o fată în grup și mă fascina să mă uit la ea cum se antrena cot la cot cu băieții“, continuă povestea Raluca.

Amândouă pe podium
Roxana a practicat box amator până la terminarea facultății, după care, împreună cu sora ei, s-a întors acasă, unde a avut ocazia să se antreneze încă vreo 2-3 ani cu fetele de la lotul național de box feminin, sub îndrumarea lui Adrian Lăcătuș și Dumitru Fieraru. „Din păcate, criza începuse, com­pe­tițiile erau tot mai rare și motivația începea să scadă. Am renunțat la a duce o «viață de sportiv», cu două antrenamente pe zi, pentru a mă angaja. Pentru că nu mai puteam să ajung la antrenamentele de box, m-am reîntors la kickbox. Lucram pe limbi străine, într-un call-center unde aveam și ture de noapte. Mă antrenam până pe la 9 seara, iar de la 11 plecam spre serviciu. Nu era deloc ușor, dar nu concepeam să mă las“, spune cu multă îndârjire Roxana. Fetele au participat la diverse competiții din țară unde au câști­gat premii importante. În 2009, Roxana a fost vicecampioană națională, iar Raluca a obținut la Campionatele Naționale de box medalii de argint și bronz.

Niciodată adversare
În mod evident, am fost curioasă să aflu dacă au luptat vreodată una împotriva celeilalte. Amândouă se amuză discret, iar Roxana îmi spune: „Meciurile între frați sunt interzise. Mai mult, suntem categorii di­fe­ri­te – eu 57, iar Ralu 51 de kilo­grame.“ Raluca îmi explică și ea: „Sora mea este cea mai bună priete­nă a mea și întotdeauna ne-am sus­ți­nut una pe cealaltă. Între noi a existat competiție doar în sensul pozitiv, avem o relație foarte apropiată și puternică.“ „Când eram mici ne băteam, sau, mai bine zis, Ralu mă bătea. Eu eram mai miloasă și nu prea puteam să dau în ea. În schimb, mă simțeam mereu în siguranță când îmi era alături, bătea toți băiețeii care mă supărau. Lucrurile s-au schimbat de când am început karate. De atunci nu ne-am mai bătut“, își amintește Roxana.

Despre stil și sport
Roxana zice că inevitabil au ajuns să prefere încălțămintea mai comodă. „Asta nu este neapărat o chestiune de gust, dar când pleci de dimi­neața la 8 și ajungi seara la 9-10 acasă, nu ai prea mult entuziasm a doua zi să te îmbraci elegant.“ Raluca spune că „un sportiv va avea mereu tendința să poarte haine mai sport, să fie mai puțin pedant. Oricum, eu sunt de părere că feminitatea și eleganța nu depind prea mult de felul în care alegem să ne îmbrăcăm și nici de sportul practicat“. Fetele îmi zic că lumea nu le cre­de că practică aceste sporturi de contact din cauza ideilor preconcepute, iar întrebările sunt standard: Nu ți-e frică? Nu ți-ai spart nasul? „Adevărul este că m-am lovit, și nu o dată, la nas. Nu mai este prea drept, dar am norocul că este mic și nu se vede“, râde Raluca. „După fiecare lup­tă, o sun pe mami (nu este niciodată invitată) și prima ei întrebare este referitoare la vânătăi. Nici nu o interesează rezultatul, ceea ce mi se pare cel puțin amuzant“, conchide ea.

Beneficii personale
Cu toate că niciuna dintre cele două fete nu este o per­soană agresivă de fel, au existat momente în care le-a ajutat sportul. „Mi-a prins bine să știu să lovesc atunci când un individ mi-a deschis ușa de la taxi când veneam de la o pe­trecere, fără să aibă intenții pașnice“, zi­ce Roxana. „În dispute (în afara ringului) am simțit de multe ori o atitudine defensivă a celuilalt, deși nu am dat nimănui motive să se teamă de mine. Oamenii sunt, în general, extraordinar de fricoși, le e frică de bătaie și atunci când nu este cazul. Drept urmare, școlile de fotbal prosperă, iar sălile de lupte abia supra­viețuiesc.“

Text: Ada Oprea

Foto: Radu Vintilescu

 

Comments

comments

Previous:

La pas prin Viena

Next:

„Am crezut că distanţa va fi un obstacol în calea fericirii noastre“

You may also like

Post a new comment