“Apelul la 112 mi-a salvat viaţa”

08 November of 2011

Foto: Fotolia

„Acum 2 ani, la nunta surorii mele, mamei i s-a făcut rău. Avea amețeli, se sim­țea rău și la un moment a leșinat“, ne mărturisește Claudia Mănescu, de 33 de ani, din București.
„Nu știam exact ce are, ne-am speriat cu toții, bănuiam că este vorba despre un infarct, întrucât și-a pierdut și cunoștința. Pe moment m-am panicat, dar apoi am reușit să mă adun și am sunat la 112. Acesta a fost primul impuls pe care l-am avut.

Cum nu știam exact ce are, nu știam cum să reacționez. Am stropit-o cu apă pe față în speranța că își va reveni, dar degeaba. Vă dați seama, eram, practic, la nuntă. În loc să ne distrăm, să râdem, să dansăm, noi eram  speriați că nu știam ce se întâmplă cu mama și ne simțeam neputincioși.“ Ambu­lanța a venit foarte repede, medicul a consultat-o pe mama Claudiei și a constatat că este vorba despre un preinfarct. Au luat-o cu mașina salvării și au dus-o la Spitalul de Urgență Floreasca, unde i-au fost făcut analizele complete. „Atunci i s-au descoperit mamei chiar mai multe probleme de sănătate, despre care nu știam“, spune Claudia.“

„În tinerețe îmi plăcea baschetul și chiar în ziua de azi mă delectez aruncând la coș cu prietenii“, povestește Adriana Irimia, în vârstă de 34 de ani, din Ploiești. Lucrează în București și o dată pe săptămână merge în Parcul Tineretului pentru activități de sport, de recreere.

Acum o jumătate de an, când a mers în parc pentru o partidă de baschet cu prietenii, s-a aruncat în joc de îndată ce a ajuns la teren, fără să mai facă încălzire. „După 10 minute de joc, sărind la coș, am căzut pe piciorul drept și m-am accidentat“, ne povestește. „Nu știam dacă îmi fracturasem sau dacă îmi luxasem piciorul. Cert este că nu mă mai puteam ridica de jos și că sim­țeam o durere îngrozitoare la nivelul gleznei.“ Prietenii au încercat să o ridice și să o ducă pe bancă. „Am aflat apoi că nu trebuia să mă ridic și nici să încerc să mișc piciorul. Atunci însă nu știam aceste lucruri și încercam cu disperare să văd ce s-a întâmplat la nivelul gleznei. Aveam în minte doar imaginea coșului pe care încercam să-l ating și tot nu reu­șeam să-mi dau seama cum am căzut.“

Unul dintre colegii de joc a sunat la 112 și i-a dat ei telefonul să le explice medicilor ce s-a întâmplat, ce simptome are: „Am vorbit mult, sau cel puțin așa mi s-a părut, cu medicii de la 112. Nu am înțeles de ce îi interesa numele meu și unde locuiesc sau de unde sunt.“ În ambulanța care a transportat-o la spital asistenta i-a explicat de ce au nevoie de toate aceste informații: pentru a fi siguri că apelul este real, că victima există și că într‑adevăr are nevoie de ajutor, pentru că sunt foarte multe persoane, și copii, dar și adulți, care sună la 112 ca să se distreze. Adriana a stat cu piciorul în ghips
3 săptămâni.

Acum știe că nu trebuie să te panichezi atunci când ți se întâmplă ceva: „Este ușor să spun acum acest lucru, dar, dacă aș fi fost mai puțin speriată, aș fi reacționat altfel. Sunam imediat la 112, fără a țipa la operatoare, nu m-aș fi mișcat din locul în care am căzut…“

Ce au învățat Claudia și Adriana în urma acestor evenimente din viața lor află din numărul 23 al revistei “Ioana”, acum pe piață.

 

O viață poate depinde de tine

✽ În primele 8 luni ale acestui an, la nivel național, 73% dintre apelurile recep­țio­nate la 112 au fost apeluri care anunțau urgențe false. La nivel național, județul Covasna a înregistrat cel mai mare număr de apeluri false: 86,86%. În București, 1 din 2 apeluri este fals (totalul lor se ridică la 55,6%)
✽ Orice apel fals înregistrat la 112 poate întârzia ajungerea echipajului de salvare sau chiar determina moartea unui om aflat la necaz.
Cătălina Oprea



Comments

comments

Previous:

“Unii îngeri au nevoie de aripi”

Next:

„Vreau ca George să mă dorească din nou!“

You may also like

Post a new comment