Timpuri noi & vremuri vechi

26 June of 2014

26_io13_2014Ferească Dumnezeu să am eu vreodată foarte mulți bani pe mână, că mă voi transforma într-un anticariat viu! Sunt 
teribil de legată afectiv de 
lucruri și locuințe vechi. Știu și de ce, am fost crescută de o femeie născută în 1907, înconjurată de obiecte din epoca sa, povești, romanțe, patefon, cărți vechi, 
litografii, cutii matlasate de bijuterii, sute de resturi destrămate, spălăcite, dar încă teribil de frumoase, ale unei vieți încărcate de o nostalgie și de un regret care 
m-au contagiat ireversibil, fără să fi apucat să le trăiesc vreodată.
Sufăr ca un câine când zăresc o clădire veche îmbrăcată în polistiren și spoită cu o lavabilă stridentă. M-a durut să văd dantela arhitecturii unei case din București acoperită de trei bidinele și mult zel prost. Sufăr când le văd făcute pulbere sau căscându-și agonia în găuri negre, dărâmături și țipete mute prin ferestre sparte. Mă doare.
Astă-vară am vizitat o cunoștință într-o casă de-un veac. Locuiau fericiți acolo și chiar se îndreptaseră spre alta, s-o cumpere. Se asiguraseră că are centură dublă în jurul șalelor centenare și că vreun cutremur n-o va arunca în genunchi cu tot cu ei. Mi s-a tăiat respirația de admirație și dor de ceva ce știam că nu voi avea parte. Căci n-am nici curajul, nici banii grămadă.
Am discutat și cu oameni care mi-au spus că visul meu e atât utopic, cât și cumplit de incomod. Anume că într-o casă veche e frig, scârțâie toate, pică ba o țiglă, ba o ușă. Și că ar costa o avere s-o renovezi măcar pe dinăuntru. Da, e minunată o sobă de teracotă, dar ceva mai practice sunt niște calorifere. Dar dacă înlocuiesc și parchet, și sobă, și ușă, și lustră, și tablou, și perete, și tot… s-a cam dus parfumul trecutului.
Nu voi locui vreodată într-o astfel de locuință. N-am atâția bani, am simț practic și o familie pe care nu aș putea s-o las pradă micilor mele apucături excentrice. Dar dacă aș fi o cucoană cu 5 pisici și mulți bani, mă jur că mi-aș lua casă veche. Mai rău de-atât, aș cârpăci și-aș repara doar cât să fie confortabil și igienic. N-aș arunca fotoliile scofâlcite, le-aș retapița. Nu mi-aș lua Ikea, oricât de dragi îmi sunt, dacă aș putea restaura un mobilier. Și tot așa.
Anii, anii, toți acești ani mă fascinează. Ating o mănușă veche și mă înfior la gândul sutelor de ori în care a îmbrăcat și dezbrăcat degete. Miile de pași dintr-o locuință veche. Zecile de mii de gânduri și râsete și memorii din viața unui om. Pierzând-se încet, destrămându-se, închizându-se în cochilia lor de tăceri și uitări neștiute. Cumva, parcă obiectele și casele vechi păstrează în ele resturi și amprente din vieți dintotdeauna duse. Uneori reușesc să mă amăgesc că m-aș putea întoarce acolo doar din aceste resturi.

Ina Irimia

Mai multe texte de Ina Irimia găsiți online, la adresa blogului kariokaspot.blogspot.ro, unde scrie cu foarte mult umor atât despre părțile amuzante ale vieții, cât și despre cele mai puțin vesele.
Dacă îți place să scrii, atunci trimite și tu o poveste pe adresa re­dacției sau la adresa de e-mail [email protected] Cele mai bune texte vor fi publicate. Iar în curând, poveștile publicate vor fi și premiate.



Comments

comments

Previous:

Diapozitiv, imagine fotografică pozitivă

Next:

Vacanța mea, a ta, a noastră

You may also like

Post a new comment