Magia există: Festivalul Enescu, o clipă de grație care durează o lună!

13 September of 2017

Sunt ani mulți de când în toamnele fericite centrul Bucureștiului se însuflețește de trepidația cuminte și armonică a sute de melomani. Sunt ani buni de zile de când Festivalul Enescu este un eveniment pentru abonații sălilor de concerte de la noi și de aiurea. Însă de când se petrece sub enigmaticul semn „Magia există!“ festivalul a reușit să aducă vraja muzicii printre mulțimi care altminteri ar fi rămas tare departe de astfel de vibrații. Sălile de spectacol s-au animat, se umplu cu prezențe tinere pe zi ce trece. Popularitatea concertelor în aer liber arată că toată lumea abia așteaptă să facă parte din această poveste magicâ a festivalului.

Ca în basme, confruntându-se cu adversități de tot felul, de la acustica deficitară a singurei săli cu adevărat încăpătoare din capitală (am numit aici străvechea Sală a Palatului) până la restricții bugetare, dezertări diverse și obstrucțiile hackerilor, organizatorii au reușit în fiecare an să creeze clipe de grație pe care cei care le-au fost martori și trăitori nu le pot uita vreodată. Cum? Exact ca în magie, asigurând acele întâlniri care produc transformări și salturi caliative. Așa se face că fiecare participare la un astfel de concert te captează și te lasă transformat, oricât de nespecialist și neantrenat în muzică ai fi, dar mai cu seamă îți ascute simțul muzical, astfel încât devii apoi mult mai pretențios cu tot ce îți va vizita urechea.

Merită să faci experiența live a marilor orcheste și marilor interpreți, chiar dacă le știi înregistrările. Garantat atunci când vei fi în sală vei auzi mai multe note și te va surprinde ceva, ca și cum nu ai mai fi ascultat așa ceva niciodată. Între aceasă uimire și ceea ce știai tu despre muzica clasică, în acest spațiu care poate fi al magiei, al sentimentulu sau al virtuozității (în funcție de interpret) se deschide o poartă spre tine, un atractor care te smulge din sală și din mulțime și te proiectează în tine, dar într-o cămară unde nu mai recunoști mare lucru.

Mă întrebi și te întrebi atunci cum poți să știi dacă o muzică, o orchestră, un interpret sunt buni, în condițiile în care nu ai nici ureche și nici educație muzicală (educație pe care din păcate prea puțini pun preț în absurd de realista noastră patrie). Criteriile criticilor muzicali nu pot fi deprinse așa ușor, dar un indiciu de profan îți pot da: dacă tu, spectatorule, ai ajuns purtat de muzică într-un punct în care nu mai recunoști nici muzica și nici chiar pe tine, atunci ai dat de exact acel moment muzical ce ți-a vorbit. Un moment bun. Vei fi senin în interiorul tău chiar de ești agitat în lume, chiar de vei plânge, chiar dacă grija va fi numele tău. Vei fi senin inexplicabil și fără niciun merit din partea ta, nici măcar meritul meditației. Vei fi senin și nu vei avea încotro decât să fii recuunoscător. Muzica e gratitudine. Gratia Dei.

Scriam acestea mâzgălind pe genunchi un caiețel în foaierul Salii Mari a Palatulul, după ce sub degetele legendarei pianiste Martha Argerich pianul a căpătat voce omenească și a putut spune ceea ce omul nu apucă niciodată. Asta în timp ce eram încă uimită de continuitatea atât de perfectă între Rapsodia Română a lui Enescu și Concertul pentru pian și orchestră în Sol major de Ravel. Alcătuirea unui concert este și ea o operă de grație care de data aceasta s-a concretizat într-o continuă declarație de dragoste, vibrantă și delicată. O rapsodie română cântată pasional fără ambiții folclorice (aici vedem că de multe ori distanța face bine tabloului; ROYAL PHILHARMONIC ORCHESTRA părea îndrăgostită de notele lui Enescu, fără să țină neapărat să sublinieze conexiunea între spiritul lui Enescu si sonoritățile folclorice românești) a fost urmată de un Ravel la fel de îndrăgostit, dar pradă îndoielilor de soare-apune, ridicate de numitele degete miraculoase ale Marthei Argerich.

De altfel, frecventând festivalul ajungi să te împrietenești sincer și să îl iubești necondiționat pe Enescu. Orchestrele din toate marile orașe muzicale ale lumii își fac titlu de glorie din însușirea măcar a unei piese de Enescu. Un simbol de țară mai curând la nivel de statuie decât de trăire muzicală, Enescu este încă puțin cunoscut atât în România cât și în lume. La noi este greu accesibil nespecialiștilor, în timp ce în străinătate este mai degrabă ignorat, deoarece este dificil și greu de încadrat într-un curent care să îl consacre unei interpretări anume. Pe scurt, spectatorul fidel al Festivelului Enescu are ocazia să îi descopere frumusețea pas cu pas. Anul acesta „revelația:“ a fost desigur reprezentația istorică a lui Oedip din deschiderea festivalului. Eu personal m-am bucurat până acum mult și de Isis și de Rapsodia Română.

Totuși există o condiție sub care, deși prezent în sală. nu ai să poți să fii atins de nimic din ceea ce se petrece în urechile celor din jur: dacă refuzi să mai participi și deschizi familiarul ecran al telefonului, fie și ascuzându-i politicos lumina. Respectarea regulilor de conduită în sală contează nu atâta pentru cei din jurul tău, cât pentru tine, pentru a avea o șansă de a percepe ce se petrece acolo. Un pas înainte totuși: nu am mai auzit niciun telefon sunând în sală în timpul spectacolului (experiență aproape inevitabilă în anii trecuți). De unde se vede că publicarea pe site și caietele festivalului a unor reguli de bază de conduită în sala de concert, considerată de unii în pragul jignirii, a fost de fapt cât de poate de utilă și benefică.

De ce mi-a mai fost dor de Festivalul Enescu? O să râdeți, dar mi-era dor de compania zecilor de melomani informați și specialiști în muzică pe care nu îi cunosc personal, dar pe care îi poți auzi comentând (de unde iar se vede că uneori trasul cu urechea este nu numai permis, dar și recomandabil). Uni sunt extatici, alții generoși, senini și pașnici, alții de-a dreptul necruțători. Nu vei putea judeca dreptatea argumentelor lor, dar te vei molipsi de pasiunea care se ghicește chiar și în cele mai reci comentarii ale unui astfel de lup de stepă al sălilor de concerte.

Pe curând, mă pregătesc de concertul următor.

Citeste si:

Adela Popescu: „Și actoria, și muzica fac parte din sufletul meu“

Mereu tânără. O strategie care functioneaza

10 motive pentru care să îți petreci timpul în afara casei, în natură

Articol exclusiv online

Autor: Roxana Melnicu

Sursa foto: Roza Zah si Catalina Filip

festivalenescu.ro



Comments

comments

Previous:

ParkLake sărbătorește un an în mijlocul naturii

Next:

Cromoterapia, sanatate prin culoare

You may also like

Post a new comment